LA ROSA
SYNOPSIS
Fine art photography focuses on specific concepts that mean something special to their creators. These ideas usually take time to develop and can feature all kinds of subjects. Fine art portrait photography is a slightly ambiguous genre. Some argue that in order to be considered fine art, an image must feature specific elements. Others claim that only photographers can decide whether our work fits into the fine art genre or not. Old painting masters, like George William Joy and Fritz Zuber-Buhler, often added inanimate objects - flowers, bowls, and instruments - to their portraits. These items either told a story about their subjects or served as eye-catching decorations. We can learn a thing or two from these masters by using inanimate objects in our photographs. Things like books, flowers, and instruments all have textures that could turn your photos into true fine art portraits. As you look for objects, keep your model's story in mind.
Documentary photography, on the other hand, describes any photos that attempt to record the world as it is. From wide-angle photographs of war to close-up snapshots of people on the street, these images can inform an audience about the hidden corners of contemporary life and even become part of the historical record. Whatever types of photos you want to take, whatever your motivation, you can find inspiration in learning a little about the pioneers who first used their cameras to inform, enlighten, and improve society.
Early documentary photographers.
In the first half of the nineteenth century, when the camera was still a new and cumbersome technology, photographers documented events like the Crimean War and the Civil War in the United States. They also joined exploratory expeditions to capture faraway places, basically inventing the genre of landscape photography.
Toward the end of the century, some photographers focused their cameras on ordinary people. In New York, newspaperman Jacob Riis wrote about the plight of the poor. When he learned of flash photography, he used it to expose the dark, squalid living conditions of immigrants and children in the city. These were later collected in a book of street photography called How the Other Half Lives. His photos helped bring about new child labor laws and better schools, proving social documentary photography could effect social change. A few decades later, sociologist Lewis Hine used his camera to expose the cruelty of child labor in the Appalachian Mountains.
Twentieth-century documentarians expand the field.
In the 1930s, American photographers Dorothea Lange and Walker Evans were employed by the Farm Security Administration to document the struggles of migrant workers and sharecroppers during the Great Depression. Lange's photos, like the iconic Migrant Mother, helped raise awareness and spur the federal government to send aid.
During that same tumultuous decade, French photographer Henri Cartier-Bresson took photographs all over Europe, obsessed with the idea that a photograph could "fix eternity in an instant." After World War II, he joined Robert Capa and other photographers in the founding of Magnum Photos, a picture agency whose mission was to serve humanity by recording images all over the world.
Then in the 1960s, photographer Diane Arbus used documentary photography to bring representation to marginalized groups. Her subjects included exotic dancers, nudists, carnival performers, elderly people, children, mothers, and members of the LGBTQ+ community. A decade later, Nan Goldin would become famous for her photographs of drag queens in Boston and the post-punk scene in New York.
For almost two centuries, documentary photography has been a means for artists to shine a light on injustice and expand the circle of concern to include all of humanity.
Tips:
Try These Four Artistic Poses
Fine art portraits often feature models posing in an elegant but natural way. Below, you'll find some poses that will complement your work and make your models feel confident.
- Drop the shoulders. Often used in fashion photography, this pose creates a relaxed but stylish look. Dropped shoulders will result in straight lines that naturally draw your viewers' eyes to your subject.
- Create space between the limbs. Crossed arms and legs will make your subject look distant and uncomfortable. Instead of letting them pose stiffly in front of the camera, let them loosen up, dance around, or do some stretching exercises. Creating this physical space will make them look more elegant, give you more lines and curves to work with, and make your composition look more visually appealing.
- Use your hands to tell a story. Ask the model to use her hands - not her face - to tell a story. Let her face blend into the black background, and leave room for props, flowers, and her body, most importantly, her hands. Fine art photography overflows with subtle details like these, so make sure you include them in your photographs.
- Tilt the head back. This is a pose that's reminiscent of swans and ballerinas. A slight tilt will make your subject's neck look longer, create more space around them, and give their body more shape. This will create the perfect subject for a fine art piece.
Do your homework.
Research your subject. "Documentary photography really blends with research and interviews," photographer Andres Gonzalez says, though he points out that a less research-heavy and more emotional approach can be taken, as well. For American Origami, his book about school shootings, Gonzalez spent six years in various archives researching the stories embedded in the larger narrative of gun violence.
Be Creative With Makeup and Costumes.
Fine art photography is nothing without its costumes and makeup. Some photographers like to take the traditional route and dress their models using costumes that look like they belong to royalty. Many focus on both makeup and clothes. Artists like Jovana Rikalo use makeup and costume to tell stories in a single image or series of images. Make-up and costumes set the scene and allow the viewers' minds to run wild, creating stories for the characters you present. You can use anything. I often use thrift store finds in my portraits. They're unusual, affordable, and vibrant enough for fine art portraits. Be as creative as you want! Use secondhand scarves, hats, dresses, or even gloves. Pretend that you're preparing for a film role.
Be patient and cultivate empathy and trust.
Conclusion
Fine art portrait photography is a genre that will force you to redefine your artistic skills. It will compel you to explore the beauty of people in various forms. It will teach you to not only capture life as it is but create worlds of your own. By letting your own ideas come to life, you'll turn into a photographer with impressive skills and a strong vision. The true beauty of this genre can be found in its freedom to be anything it desires. Fine art photography has no boundaries or limits. It all depends on your comfort zone, ideas, and technical skills. So, this project La Rosa it is a crossover between fine art and documentary photography, as we can see. Focusing on the female experience during the antique era, but with a more artistic approach.
Rᴇsᴏᴜʀᴄᴇs:
• adobe.com/creativecloud
• expertphotography.com
• wikipedia.org
FEMEIA ATENIANĂ
Prezentare generală
- Dimensiunea socială
În societatea greacă femeia a rămas întotdeauna pe un loc secundar în faţa legii.
În Grecia clasică femeile nu aveau nici un statut juridic pentru că nu erau considerate cetățeni ai Atenei.
Spre deosebire de băieţi, fetele nu primeau nici un fel de instruire.
- La atenieni, o administrare bună a gospodăriei era echivalentă cu reușită unei căsnicii. Soția locuia într-un "gynekoniti", adică într-un spațiu destinat exclusiv femeilor, împreună cu sclavele.
- Dimensiunea spirituală
Atenienele participau la cele mai mari sărbători religioase ale orașului. De exemplu, deplina participare la o sărbătoare o aveau femeile cu ocazia Sărbătorii Thesmofaria, sărbătoare închinată zeiței Demetra.
De asemenea, atenienele participau și la Panathinaika, adică la sărbătoarea cea mai mare, în timpul căreia era cinstită protectoarea orașului, zeița Atena. În cursul acestei mari sărbători, 4 fete de neam aristocrat țeseau valul sacru. Acest val era întotdeauna de culoare galben și conținea reprezentări ale luptei cu titanii. Acesta era plimbat împrejurul orașului într-un căruț sub formă de corabie și era urmat cu mari ceremonii de alaiul cetățenilor (seamănă oarecum cu plimbarea Epitafului la creștini).
- Dimensiunea artistică-vestimentația
Veşmintele femeilor nu se deosebeau esenţial de cele ale bărbaţilor decât prin calitatea mai fină şi uneori prin transparenţa ţesăturilor - femeile purtau mult ţesături de in - prin culorile mai vii şi desigur printr-o ajustare mai cochetă.
La clasa aristocrată, pe de altă parte, avem umbrele pliante, evantaie, poşete, sutiene, apoi piepteni de fildeş sau de os şi oglinzi de bronz sau de argint, bijuteriile obişnuite şi panglicile care susţineau formele variate de coafură, perucile confecţionate din păr natural, depilatoare, parfumurile şi coloranţii pentru vopsitul părului - preferinţa categorică fiind pentru părul blond, toate acestea completau garderoba şi nevoia de cochetărie a unei femei elegante.
- Aspecte pozitive și aspecte negative
Aspecte negative: Femeia (ateniană) trebuie, spune Xenofon, "să vadă cât mai puţin, să audă cât mai puţin şi să pună cât mai puţine întrebări. Să aibă grijă de casă şi să dea ascultare soţului ei". Iar Sofocle, prin gura personajului Aiax din tragedia omonimă, spune că "Poadoaba de preţ a femeii e să tacă" + "Viaţa unui bărbat valoreză mai mult decât viaţa a o mie de femei".
Aspecte pozitive: În comediile lui Aristofan găsim reflectarea unei realităţi care dovedeşte că femeile ştiau să-i facă pe bărbaţi să le asculte. În epoca elenistică întâlnim femei arhitecţi, pictori și poetesele. Dacă, în principiu, femeile nu puteau fi proprietare, ele ştiau cum să ocolească totuși legea şi în această privinţă. Curtezanele, cântăreţele din flaut şi dansatoarele, de pildă, aveau o viaţă liberă şi puteau face dragoste cu oricine doreau ele.
FEMEIA ROMANĂ
Prezentare generală
- Dimensiunea socială
- În familia romană autoritatea tatălui era, cel puţin în perioada Republicii, nelimitată şi absolută. Cu alte cuvinte, tatăl avea drept de viaţă şi de moarte asupra soţiei şi copiilor săi pe care îi putea maltrata, ucide sau chiar vinde ca sclavi.
- Căsătoria şi alegerea viitoarei soţii, respectiv alegerea viitorului soţ, o hotărau părinţii. Între cele două familii se încheia şi un contract prin care era prevăzută data căsătoriei, de obicei cu o îndelungată anticipaţie, iar data căsătoriei avea loc nu înainte ca tânărul să fi împlinit 17 ani, adică să fi devenit cetăţean roman.
- Dimensiunea spirituală
- La început, romanii practicau o religie agricolă prin care se închinau unei forțe impersonale tainice care transfigura natura. Altfel spus, religia lor inițială era o combinație de henoteism și animism, divinitățile lor fiind de fapt duhuri fără imagine, fără mitologie, dar prevăzute cu o funcție foarte clară.
- Un preot al lui Neptun se numea Pontifex, adică făcător de poduri. Marele preot, șeful cultului roman, purta titlul de Pontifex Maximus, tradus în română prin "mare pontif" titlul pe care l-au purtat toți împărații păgâni, iar astăzi îl poartă și papa. Pontifex Maximus era pe vremea Republicii un funcționar ales care se ocupa de supravegherea calendarului și a sacrificiilor, conducând ceremoniile oficiale.
- Pontificii aveau în subordinea lor pe flamini (flamines), preoții unor anumite divinități, care aveau grijă de aducerea sacrificiilor zeilor, dar și pe renumitele vestale. Vestalele erau fecioarele consacrate templului zeiței Vesta (Vastra la daci). Acestea, în număr de șase, erau alese de Pontifex Maximus din familiile nobile, sau cu foarte bună reputație și introduse în ordinul lor printr-o anumită ceremonie evident. Vestalele intrau în ordin la vârstă de 6-10 ani și erau angajate pe 30 de ani. Primii 10 ani erau de pregătire, în ceilalți 10 ani erau preotese, iar în ultimii 10 ani erau îndrumătoarele noilor venite. După 30 de ani acestea se puteau căsători, însă multe dintre ele alegeau să rămână în Atrium Vestae.
- Dimensiunea artistică-vestimentația
- În epoca imperială se purta tot mai mult
toga colorată potrivit anumitor norme: toga împăratului era roşie, a
generalilor victorioşi era de purpură cu broderii aurite, iar a copiilor sub 17
ani (precum şi a înalţilor magistraţi sau a unor categorii de sacerdoţi) era
tivită cu o fâşie de purpură.
- În timpurile vechi, femeile îmbrăcau și ele, la fel ca bărbaţii, toga roșie, însă din secolele Republicii toga era rezervată numai femeilor de moravuri uşoare. În locul ei, peste cămaşă purtau o tunică lungă până la pământ (stola), cu mâneci scurte sau fără mâneci, încinsă cu un cordon. Peste stola, aveau un fel de şal de lână colorată (palla) care acoperea şi înfăşura umerii, apoi un capăt al pallei se înfăşura pe un braţ, iar celălalt capăt cădea până la pământ, iar cu un fald al pallei femeia îşi acoperea capul (căci o femeie romană nu ieşea niciodată în oraş cu capul neacoperit).
- Aspecte pozitive și aspecte negative
- Aspecte negative: Până în secolul I d. Hr., soţul încă
mai avea dreptul de a-și ucide soția, în cazuri excepționale, iar până în
preajma anului 400 d. Hr. acesta putea să îşi repudieze copiii nou-născuţi,
expunându-i şi/(sau) părăsindu-i în stradă ori mai târziu putea chiar să-i vândă ca
slavi, după cum am menționat și în rândurile anterioare, însă trocul acesta se putea întâmpla numai în afara
Romei!
- Aspecte pozitive: În secolul I î. Hr., soţia romană a ajuns să fie respectată mai mult decât era femeia în societatea greacă. De exemplu, în Roma antică, în şcolile elementare, fetele învăţau alături de băieţi urmând ca mai târziu fetele din familiile bogate să învețe cu un preceptor literatura latină şi greacă, ca mai apoi să studieze muzica şi dansul. Spre deosebire de femeia ateniană, după căsătorie, femeia romană putea ieşi singură la vizite sau la cumpărături şi chiar să-şi însoţească soţul la ospeţe. De asemenea, divorţurile (înainte numai soţul îşi putea repudia oricând soţia după bunul său plac) au devenit mai frecvente începând cu secolul I î.Hr. când şi soţiile îşi puteau repudia soţii. Bineînţeles că divorţurile aveau loc aproape exclusiv în familiile celor bogaţi şi ale celor aparţinând clasei conducătoare.
FEMEIA DACĂ
Prezentare generală
- Dimensiunea socială
- Societatea traco-geto-dacică era de tip falocratică, adică cu caracter de dominație socială, culturală și simbolică a bărbaților asupra femeilor.
- La început, "la traci era obiceiul să aibă multe femei, în aşa fel, ca de la multe femei să aibă mulţi copii, iar obiceiul acesta se spune că îşi trage obârşia de la regele Doloncos, fiul lui Kronos şi al nimfei Thraike, fiică de titan, care a avut mulţi copii de la multe femei", după cum ne amintește Eusthatius.
- La traci se observa clar dorința femeilor de a se sacrifica pentru soțiii lor. De exemplu, când unul din soți deceda "se isca între femeile (mortului) mari neînţelegeri, iar prietenii îşi dădeau osteneala şi arătau o nespusă râvnă ca să afle pe care dintre neveste a iubit-o mai mult cel decedat. Femeia socotită vrednică să primească cinstirea, era lăudată de bărbaţi şi de femei, apoi era înjunghiată de ruda ei cea mai apropiată. După acestea, trupul acesteia era înmormântat împreună cu cel al bărbatului ei"; ne amintește Herodot.
- Mai târziu, reforma politico-religioasă a lui Deceneu a înlăturat aceste obiceiuri poligamice.
- Spre deosebire de situația din Atena, desfacerea căsătoriei la Daci pare a fi fost la fel de simplă ca şi contractarea ei. "Divorţul" era lesnicios şi informal, nefiind nevoie de gesturi solemne sau simbolice. Practic era suficientă voinţa unilaterală, Heraclid din Pont spunând că "Dacă vreuna din soţii este nemulţumită, părinţii îşi pot lua înapoi fata, după ce restituie ceea ce au primit pe ea".
- Dimensiunea spirituală
- Un lucru important pe care trebuie să îl reținem despre strămoșii noștri este faptul că dacii au rămas (consemnați în istorie) ca fiind ultimul popor care avea la nivel de masă conștiință spirituală, ei știind că sunt ființe spirituale, nemuritoare, aflate în planul fizic într-un corp fizic, celelalte popoare — precum romanii sau grecii, pierzând această conștiință; lucru fiind evidențiat chiar de sculpturile romane și grecești care idolatrizează omul, identificându-l cu corpul său fizic.
- Un alt lucru important ce trebuie reținut face referire la caracterul religiei geto-dacice, anume la cele patru teorii ale religiei daco-getă; adică: Teoria monoteistă (Zamolxismul); Teoria dualistă (conform lui A.D. Xenopol: Zamolxis și Gebeleizis); Teoria henoteistă (cinstirea zeului suprem, Zamolxis, ca zeu unic); Teoria politeistă (Vastra- Hestra/ Vesta fiind adorată de renumitele preotese dacice, adică de cele care treceau prin botezul gheții și al focului; Bendis- Artemis/Diana; Latona-mama lui Appollo etc.)
- Dimensiunea artistică - Vestimentația
- Vestimentaţia dacilor seamănă destul de bine cu portul popular românesc, acesta fiind încă folosit în unele zone ale ţării. Bărbaţii geto-daci purtau cămăşi sau un veşmânt despicat în părţi, confecţionat din pânză groasă, care se purta peste iţari.
- Femeile purtau o cămaşă realizată (din câte se cunoaște) din patru foi de pânză, una pentru a se croi partea din faţă, alta pentru realizarea părţii din spate şi două pentru mâneci. Columna lui Traian ni le înfăţişează purtând uneori şi o manta lungă, bogat drapată. De asemenea, ele purtau adesea părul lăsat liber.
- Aspecte pozitive și aspecte negative
- Aspecte negative: În mentalitatea vremii, dominată de normele de viaţă ale societăţii patriarhale, superioritatea bărbatului, proprietar al nevestelor şi copiilor, se manifesta printr-o discriminare care făcea din femeie o marfă destinată vânzării-cumpărării.
- Aspecte pozitive: Ştim, însă, că, în familia regală a lui Decebal femeia se bucura de un real respect şi de protecţie.
Mențiuni
Bibliografie:
1. Historia
2. Istorii regăsite
3. Istoria culturii și civilzației, Ovidiu Drimba
4. Istorii, Herodot
5. Getica, Vasile Pârvan
Locația: Grădina Botanică, Iași
Adaptare texte: Nicoll Hellen