Ștefan Luchian- artistul lunii Martie 2019

01.03.2019

Estimated reading time: 4 minutes, 17 seconds. Contains 857 words

Ocupând un loc de cinste în cadrul patrimoniului național și nu numai, acest mare reprezentant al post-impresionismului românesc, Ștefan Luchian, supranumit și poetul plastic al florilor, s-a născut la 1 februarie 1868, la Ștefănești, în județul Botoșani, ca fiu al maiorului Dumitru Luchian şi al Elenei Chiriacescu.

În aprilie 1873, Ștefan a fost nevoit să se mute împreună cu familia sa la Bucureşti, într-o casă de pe strada Popa Soare nr. 15, loc unde a și urmat cursurile primare la Școala din Tabaci, în perioada 1875-1879; perioadă în care s-a familiarizat cu pictura. Între 1885 și 1889, pe de altă parte, acesta își va continua studiile în cadrul  Liceului "Sf. Sava" și în cadru Academiei de Arte Frumoase din București... în paralel, va urma și cursurile clasei de flaut de la Conservatorul din București, cele din urmă lecții fiindu-ii, la un moment dat, de un mare și de un real folos.

Între anii 1891-1892, acesta avansează în cadrul învățământului, ca student, la Academia de Arte Frumoase din München, unde i-a avut drept profesori pe Johann Caspar Herterich și Ludwig Herterich... mai târziu, cochetând și cu, cursurile de la Academia Julian din Paris; aici lăsându-se influenţat de Impresionişti, adică de niște reprezentanți ai unui curent despre care am vorbit într-o altă serie a Artsyblog-ului acesta; inspirat fiind, în mod deosebit, de operele lui Lacroix și Courbet. 

Până aici, totul pare a fi în regulă, tânărului Ștefan prevăzându-i-se un destin măreț, însă soarta avea să îl surprindă cu altceva; pentru că puterea de necontestat a destinului are să ne surprindă mereu pe toți cu ceva. De la multitudinea de culori, de nuanțe, de tonuri și subtonuri intense, radiante, puternice și vesele, de la Medalia de Bronz obținută în anul 1889 la anturajele parisiene, bine-alese, bine-educate, până la momentul când devine membru fondator al societății "Tinerimea Artistică", alături de Nicolae Vermont, și până la participarea sa în cadrul  "Expoziției Universale" de la Paris în anul 1900. Totul, toate acestea, până când a fost diagnosticat cu scleroză multiplă; lucru care l-a și lăsat infirm pentru tot restul vieții sale.

De la tânărul care nu ducea grija zilei de mâine, la omul căruia averea i s-a scurs printre degete, după moartea părinților, de la tănărul boem la omul care își câștiga traiul cântând la flaut la Filarmonica Națională, ori pictând; de la omul care până ieri se bucura de alergatul prin grădini, de mângâierile soarelui, de cerul senin și de privirea caldă și tandră a tinerei Cecilia Vasilescu, la omul care a pierdut totul într-o clipită: unii prietenii, unii admiratori și pe ființa cea iubită. Acum, tot ce i-a mai rămas este doar pânza și penelul... acesta este momentul în care facem cunoștință cu un nou capitol din viața lui Ștefan Luchian; acesta este un nou început. Astfel începe debutul pictorului florilor, al poetului pastelurilor, din arta plastică românească. 

Aceasta este povestea unui om care a gustat atât din fructul pasiunii cât și din cel al durerii; el este omul care a luptat până la ultima sa lacrimă pentru prima și ultima sa iubire: arta. Ștefan Luchian este un exemplu de sacrificiu și de osteneală despre care pictorul Nicolae Tonitza ne amintește că:  "I-am legat pensula de antebraţul mâinii drepte, căci boala i-a luat vigoarea degetelor... şi mâna lui începea să se zbată nervos şi stângaci pe suprafaţa pânzei şi faţa lui se crispa ca de durerile unei faceri; ce înfricoşător. mai era.. Rezonanţele nebănuit de adânci, ale unui suflet, încă viu, m-au impresionat până la laşitate. Am fugit din faţa acelei schingiuiri voite şi, într-o cameră alăturată, în urma perdelelor groase, am plâns- era plânsul sec al neputinţei mele detestabile." 

Opera lui Ștefan Luchian, are acel ceva aparte, are o reală fineţe și delicatețe, caracterizată de o lumină interioară gingașă, dar dramatică totodată; o dramă dată de sentimentul de neputință cu care se confrunta artistul. Decedat la 21 iunie 1916, Ștefan Luchian este pictorul de la care noi, toți iubitorii de frumos, am învățat că: "Natura nu trebuie s-o imiți, nici să o copiezi, trebuie să lucrezi în felul ei... Cum se poate lucra în felul ei? Să știi să observi, asta-i cheia... Natura îți dă povețe, când te pricepi să observi. Noi, artiștii, privim cu ochiul, dar lucrăm cu sufletul."


Referințe: în josul paginii ↓ 


Secția: Portrete


Secția: Flori ș Natură moartă


Referințe:

artmark.ro

stefanluchian.ro

wikipedia.ro

Mai multe tablouri: aici