În cinstea sinuciderii temporare. Arta de a fi fericit

Fericirea, fără îndoială, poartă însemnele Sacralităţii, determinându-te să te reverşi dincolo de graniţele propriei fiinţe. Flux, continuitate, expansionism, uniune - astfel se caracterizează fericirea. Intuitiv, s-ar putea vorbi atât despre fericirea colectivă, cât şi despre cea individuală, punându-se problema dacă se întrepătrund sau se anulează reciproc. Răspunzătoare de anularea reciprocă ar fi resimţirea unei vine de natură maladivă, mai curând, deoarece te face să nu poţi concepe o fericire individuală deplină fără a exista mai întâi o fericire colectivă. Mai pe scurt, cum poţi să fii în totalitate fericit când mulţi alţii se scaldă în durere şi mizerie? Cum să fiu eu fericit când aproapele meu nu este? Desigur, toate aceste întrebări vin post-factum după ce resimţirea fericirii s-a produs şi nu fac decât să o slăbească şi risipească sub greutatea vinovăţiei.

Însă nu putem să nu ne punem întrebarea dacă acea primă trăire a fericirii, încă nealterată, reprezintă forma sa absolută ori este doar una trunchiată şi incompletă. Înclin spre a crede că este doar o scânteie a ceva mult mai sublim, efervescent, prea expansiv ca umila noastră condiţie umană să poată suporta. Tind să cred că teama faţă de fericirea absolută este la fel de fondată precum cea faţă de deznădejdea totală. Sub o formă sau alta, nefericirea este corelată cu o anumită latură a iubirii de sine şi ataşamentului faţă de propria persoană aflată într-o postură de vulnerabilitate şi fragilitate. Rănile pot avea origini diverse, de la inimi frânte în iubire, până la chestiuni de natură existenţială precum sentimentele de abandon, renegare resimţite în relaţia Om - Creator, angoasa morţii, incertitudinea viitorului, haosul social, pierderea credinţei în ideal, absurdul vieţii, caracterul limitativ al înţelegerii umane, lipsa coeziunii sociale, izolarea şi nu numai.

Multe sunt cărţile, articolele şi tratatele scrise pe tema fericirii, fiecare abordate din diverse unghiuri şi perspective, însă am ales să mă opresc asupra celei aparţinând lui Bertrand Russell, "În căutarea fericirii", deoarece o găsesc potrivită tocmai prin caracterul său aplicabil desprins din observarea vieţii de zi cu zi. Se cuvine a preciza mai întâi câteva elemente de natură biografică despre Bertrand Russell doarece parcursul său a fost unul cel puţin interesant. Matematician, logician, filozof, scriitor, critic înverşunat al naţionalismului, războiului, energiei nucleare şi laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, acesta a fost încă de mic o fire cu puternice înclinaţii spre nefericire. Cântecul său preferat era "Sătul de lume şi păcătos din fire", la vârsta de cinci ani deja îşi făcea socoteala că de ar fi să trăiască până la şaptezeci de ani însemna că parcursese abia a paisprezecea parte din viaţă, restul ce îi mai rămânea de trăit îi pricinuindu-i chinuitoare sentimente de plictis şi absurd. În adolesenţă se afla mereu în pragul sinuciderii, dragostea pentru matematică fiind singura care îl resuscita.

Bertrand Russell: Cum să găseşti fericirea într-o lume mizerabilă

În primă instanţă, cea mai stringentă problemă este găsirea dorinţei de a-ţi dori. Deseori se vorbeşte în psihoterapie despre necesitatea ca pacientul să îşi dorească vindecarea şi schimbarea, altfel orice demers terapeutic este sortit eşecului. Oamenii aleg să rămână alături de ei înşişi nu doar din fidelitate intrapersonală, ci şi din nevoia de autenticitate faţă de sine. O chestiune destul de periculoasă, aş adăuga, deoarece în baza a ce ai siguranţa că cel alături de care rămâi eşti adevăratul tu? Gândurile şi sentimentele pe care le ai în acel moment nu or fi doar doar rezultatul unui dezechilibru chimic în creier? O combinaţie în cantităţi nefaste ale hormonilor? Este o nebunie să te ataşezi de tine însuţi deoarece niciodată nu eşti acelaşi. De asemenea, ataşamentul faţă de o anumită condiţie a ta te limitează, te depărtează şi mai mult de ceea ce dorim a se numi adevăr. Petre Ţuţea spunea, de altfel, că identitatea de sine este un principiu care nu poate fi aflat, ci doar revelat pe cale divină. Orice altceva este doar iluzie.

Pe aceeaşi cale a detaşării de sine merge şi Russell care spune că o prea mare conştientizare şi evaluare de sine, mai ales după standarde religioase, conduce la sentimente accentuate de vinovăţie care se regăsesc printre simptomele tulburării depresive. Ajungem să vorbim aşa, cum atrăgea atenţia Petru Creţia, despre o semerenie bolnavă, un soi de artificiu pe care îl folosim ulterior ca paravan pentru căderile morale. Un joc al ipocriziei deseori neconştientizat.

"Disciplina exterioară este singura cale spre fericire pentru acei nenorociţi la care preocuparea pentru sine însuşi este atât de profundă, încât nu‐i chip să fie tămăduită pe altă cale." În această ordine de idei Russell aduce ca exemple tipologia omului mustrat peste măsură de conştiinţa păcatului, a narcisistului şi megalomanului. Oricare dintre aceste trei condiţii nu conduce decât la nefericire şi mizerie interioară. Mai departe, filozoful punctează rolul efortului împreună cu necesitatea obstacolelor în atingerea fericirii şi mulţumirii interioare, deoarece dorinţele moderate îndeplinite cu uşurinţă lasă un puternic sentiment de zădărnicie a vieţii. Căci, aşa cum spunea Oscar Wilde: "Când zeii vor să ne pedepsească, ne îndeplinesc dorinţele."

Plictisul este văzut atât ca impediment în calea fericirii cât și ca necesitate, Russell aducând în discuţțe importanţa de a putea suporta cu succes anumite intervale marcate de plictiseală și evitarea stimulării în exces. Acesta blamează părinții care oferă copiilor chiar de la vârste fragede prea multe surse externe de amuzament, devenind incapabili să gestioneze momentele firești de monotonie ale vieții și abuzând de stimulările artificiale din mediu. Plictiseala de care suferă omul actual este datorată separării acestuia de viața pământului, a naturii. Oboseala mentală este un alt factor care sărăcește fericirea fiind, din păcate, atât de prezentă în viața omului actual. Se recomandă un echilibru între efortul de natură mentală și cel fizic, astfel încât să se ajungă la o oboseală moderată a trupului care ulterior să permită și odihna minții. Mania persecuției celuilalt, invidia și frica față de opinia publică sunt alte impedimente prezente în viața fiecăruia dintre noi într-o măsură mai mică sau mai mare.

În a doua parte a cărţii sale, filozoful pune în lumină cauzele fericirii şi cum putem avea totuşi parte de aceasta. Avem la dispoziţie fie fericirea inimii, fie a minţii în funcţie de înclinaţiile şi particularităţile fiecăruia. Astfel, sunt persoane care găsesc o adevărată desfătare în a scrie, a citi, a cerceta, a crea şi altele care sunt înflăcărate de activităţi cât se poate de elementare, simpliste am putea spune, precum lucrul practic. Woman with a Butterfly at a Pond with Two Swans (1894) by Jan Toorop.

"Secretul fericirii în asta constă: să ai interese cât mai largi cu putinţă, iar reacţiile tale faţă de lucrurile şi persoanele care te interesează să fie, pe cât posibil, simpatetice, iar nu ostile", spunea Bertrand Russell. "Cei care l‐au citit pe Borrow pot să‐şi amintească de un personaj al său din Romany Rye. Acesta îşi pierduse soţia, căreia îi fusese devotat, şi pentru un timp a simţit că viaţa sa devenise cum nu se poate mai searbădă. Dar apoi a devenit interesat de inscripţiile chinezeşti de pe ceainice şi de pe cutiile de ceai şi, apelând la o gramatică a limbii chineze scrisă în franceză, după ce învăţase franceza în acest scop, a ajuns treptat să le poată descifra, dobândind astfel un nou interes pentru viaţă, deşi niciodată nu şi‐a folosit cunoştinţele de chineză în alte scopuri."

Afecţiunea este un alt remediu împotriva griului interior, însă mai cu seamă, afecţiunea ce nu cere cu disperare reciprocitate. Este drept că fiecare tinde spre a-i fi răsplătite egal sentimentele, însă o astfel de dorinţă nu lasă în final decât gust amar. Vorbim probabil despre condiţia ideală a afecţiunii, ceea ce, deşi dezirabil fiind, este şi greu realizabil. Dar, în final, ni se oferă garanţia fericirii sau, cel puţin, a liniştii interioare.

"Când examinăm natura umană separat de circumstanţele specifice lumii de astăzi, este clar, cred, că statutul de părinte este capabil să genereze cea mai mare şi mai durabilă fericire din câte poate oferi viaţa.", astfel Russell vorbeşte despre viaţa de familie şi statutul de părinte ca fiind poate cele mai abundente izvoare de fericire. Desigur, aduce în vedere şi dezechilibrele pe care viaţa de familie le suportă ca urmare a schimbărilor socio-culturale, natalitatea tot mai scăzută printre segmentele educate ale populaţiei, slăbirea autorităţii parentale şi nu numai. Însă, dincolo de aceste neajunsuri care la nivel individual mai pot fi ameliorate, statutul de părinte rămâne satisfacţia şi mulţumirea supremă a omului, modul prin care se poate uita pe sine spre a se dedica vieţii pe care a creat-o.

"Deprinderea de a‐şi privi viaţa în ansamblu este o componentă esenţială atât a înţelepciunii, cât şi a adevăratei moralităţi, fiind, de aceea, unul din lucrurile ce se cuvin încurajate în educaţie. Consecvenţa în scopuri nu e suficientă pentru o viaţă fericită, dar este o condiţie aproape indispensabilă a unei astfel de vieţi. Iar consecvenţa scopului se manifestă în principal în muncă."

Aşadar, munca este esenţială în viaţa omului, alungând plictisul şi introspecţia exacerbată atât de nocivă uneori. Desigur, pentru a produce satisfacţie, munca trebuie să aibă ea însăşi o valoare intrinsecă fiind ori axată pe exersarea unei iscusinţe ori pe construirea, crearea a ceva folositor cu adevărat. "Una din sursele nefericirii, ale oboselii şi ale încordării nervoase rezidă în incapacitatea insului de a fi interesat de ceea ce nu prezintă importanţă practică în propria‐i viaţă. Urmarea e că mintea sa conştientă va fi neîncetat absorbită de un anumit număr, mic, de lucruri ce presupun, probabil, fiecare în parte, oarecare anxietate şi un element de îngrijorare."

"A ignora posibilităţile noastre de cunoaştere este ca şi cum te‐ai duce la teatru şi n‐ai asculta ce se vorbeşte pe scenă. Lumea e plină de lucruri tragice sau comice, eroice sau bizare sau surprinzătoare, încât cei neinteresaţi de spectacolul oferit de ea renunţă la unul din privilegiile pe care viaţa le are de oferit. Apoi, simţul proporţiilor e un lucru foarte preţios, iar câteodată şi foarte mângâietor. Noi suntem înclinaţi a fi excesiv de emoţionaţi, de încordaţi, de impresionaţi de importanţa micului colţ de lume în care trăim, a scurtului segment de timp cuprins între naşterea şi moartea noastră." Astfel, deliciul cunoaşterii şi al extinderii orizonturilor culturale, nu doar că aduc limpezimea minţii, cât oferă şi o perspectivă veridică asupa lumii, echilibrând latura noastră emoţională. "Doctrina resemnării a fost predicată de către sfinţi şi mistici; cea a efortului a fost predicată de către experţii în eficienţă şi de către creştinii viguroşi. Fiecare din aceste şcoli rivale deţinea câte o parte din adevăr, dar nu adevărul întreg." "Nimic nu e mai obositor şi, pe termen lung, mai exasperant decât efortul zilnic de a crede lucruri care, pe zi ce trece, devin tot mai puţin credibile. A scăpa de acest efort este o condiţie indispensabilă a fericirii liniştite şi durabile." Bertrand Russell atrage atenţia cititorului asupra echilibrului dintre efort şi resemnare, argumentând cât de nociv este să ne împotrivim anumitor situaţii care în mod obiectiv sunt în afara controlului nostru. Resemnarea înţeleaptă poartă în ea dozele potrivite de realism şi umor reuşind să producă în inima omului sentimentul de împăcare şi linişte. Ne mai rămâne doar sarcina de a experiementa până ajungem la echilibrul dintre cele două.

"Omul fericit este acela care trăieşte în mod obiectiv, cu sentimentele neîncătuşate şi cu interese largi, omul care‐şi obţine fericirea prin aceste interese şi afecte şi prin faptul că, la rândul lor, aceste interese şi afecte fac din el un obiect de interes şi afecţiune pentru mulţi alţii. Faptul de a fi iubit este o puternică sursă de fericire, dar nu omul care solicită iubire este cel căruia aceasta i se dăruie. In general vorbind, omul care beneficiază de iubire este acelaşi cu omul care o dăruie." "Orice nefericire rezultă dintr‐un fel de dezintegrare sau lipsă de integrare: dezintegrare poate exista înăuntrul eului, prin lipsa de coordonare între psihicul conştient şi cel inconştient; lipsă de integrare există între eu şi societate când cele două nu sunt sudate între ele de forţa unor interese şi simţăminte obiective. Omul fericit este acela care nu suferă de nici una din aceste dezbinări, acela a cărui personalitate nu este nici divizată lăuntric, nici pornită împotriva lumii. Un astfel de om se simte cetăţean al universului, se delectează cu spectacolul oferit de acesta şi cu bucuriile pe care i le pune la îndemână. Nu este frământat de gândul la moarte, pentru că nu se simte cu adevărat rupt de cei ce vor veni după el. Într‐o asemenea profundă unire instinctivă cu fluxul vieţii rezidă pentru om maxima fericire."

Cu ajutorul oferit de Bertrand Russell avem, cel puţin, imaginea a ceea ce se presupune a fi Omul Fericit. Nu ne mai rămâne decât să facem asemenea eroului lui Paulo Coelho, ciobănaşul Santiago, şi să pornim în căutarea acestei comori atât de râvnite în toate timpurile.

Un eseu de Nicoleta Manolachi. 

Adaptare texte: Nicoll-Hellen

Categorie: philosophy

Bibliografie: 

RUSSELL Bertrand

• Wisdom of the West Bertrand Russell,
• In Praise of Idleness and other essays,
• Autobiography of Bertrand Russell.

Pictura: Samson and Delilah is a painting long attributed to the Flemish Baroque painter Peter Paul Rubens (1577-1640) and displayed in the National Gallery. It dates from about 1609 to 1610. Location National Gallery (London)