Decalogul intelectualului și Nevoința omului de geniu

22.12.2022

Un intelectual nu poate fi decât un om liber. Și numai un om liber poate fi un om de geniu, un intelectual. Căci omul liber nu se supune decât naturii și naturii lui Dumnezeu, el se supune în primul rând legilor văzute ale unui "(k)cosmos" (greaca veche: κόσμος) fără de sfârșit și fără de început. Astfel, cu bucurie, prin a sa specifică pioșenie, lupta pe care o duce acesta nu este una deschisă cu 𝑐𝑒𝑙𝑎̆𝑙𝑎𝑙𝑡 (Emmanuel Lévinas, Origins of the Other: Emmanuel Levinas between Revelation and Ethics, Samuel Moyn, January 15, 2007), împotriva acestuia, ci este una a ideilor, dar nu din dorința seacă, oarbă, de neînțeles, de a epata - căci, să nu uităm, și celălalt are libertatea aceasta de a fi o trestie cugetătoare, darul său fiind al unei ființe complexe, la fel de enigmatice; care, în libertatea sa, poate alege valoarea de 𝑏𝑖𝑛𝑒 sau de 𝑟𝑎̆𝑢 - , ci intelectualul nostru se află într-un soi de dezbatere cu sine însuși.

 
Primul său apel este unul la 𝑙𝑖𝑛𝑖𝑠̗𝑡𝑒, care se poate transpune în ceea ce un creștin ar numi 𝑟𝑢𝑔𝑎̆𝑐𝑖𝑢𝑛𝑒𝑎, cu ajutorul căreia poate învinge demonii săi. 𝐷𝑎𝑖𝑚𝑜𝑛-𝑢𝑙 𝑠𝑎̆𝑢 𝑠𝑜𝑐𝑟𝑎𝑡𝑖𝑐 (On Possessed Individualism: Hegel, Socrates' Daimon, and the Modern State, Richard L. Velkley, The Review of Metaphysics, Vol. 59, No. 3 (Mar., 2006), pp. 577-599) trece astfel printr-o continuuă 𝑚𝑒𝑡𝑎𝑚𝑜𝑟𝑓𝑜𝑧𝑎̆, până când acesta devine asemenea unui diamant. Totul ca mai apoi să poată oferi lumii frumosul din înțelepciunea sa.

 
Intelectualul se apleacă și ascultă cu 𝑎𝑡𝑒𝑛𝑡̗𝑖𝑒 (a se vedea. Simone Weil. Attention to the Real Paperback by Robert Chenavier (Author), Bernard E. Doering (Translator), October 15, 2012) ce are de spus celălalt. Pare a se mișca constant, deși el este de neclintit. Un etern călător este intelectualul - ținta sa fiind infinitul, iar scopul iubirea. Fie că vorbim de iubirea de înțelepciune, fie că vorbim de ideea de frumos, postulatul său este dăruirea, iar agenda sa este dreptatea. Un om liber nu poate fi decît unul drept, iar omul drept nu poate fi decît omul acela liber. El aduce o mare închinăciune divinității, creatorului suprem, împlinindu-și destinul, menirea, chiar prin 𝑗𝑒𝑟𝑡𝑓𝑎 sa. Căci a fi intelectual înseamnă a te jertfi. Sacrificând omul vechi, renunțând la idei preconcepute, la mecanisme sociale lipsite de spiritul compasiunii și al dreptății, de duhul blândeții și al smereniei (recomandare St. Thomas Aquinas, Summa Theologiae) intelectualul are, printre multe altele, aceste două calități: el întrupează funcția eremitului, apoi pe cea a nebunului, în mod ciclic. (The Fool, The Hermit, and The Hanged Man, Harrison Tzacher, November 2018).


Acum însă, cu durere spun, mai mult ca oricând, aripa intelectuală, din ce observ de mulți ani, din nefericire, este furată! Nu doar seniorii, ci și tinerii; nu doar tinerii, ci și adulții; și unii și alții, oricare ar fi aceștia, se pierd în jocurile orgoliilor, ale puterii, devenind astfel 𝑛𝑒𝑔𝑢𝑠𝑡𝑜𝑟𝑖 𝑑𝑒 𝑖𝑑𝑒𝑖 , vânzători de sufletele, ci nu protectori de cetăți: ei nu mai sunt ziditori, nu tâmplari; nu fermieri, nu agricultori. Astăzi mă regăsesc în mod viu, ci nu imaginar, în lumea operelor "The Death of Socrates" (1787) și "Dante & Virgil in Inferno" (1850), renumite capodopere ale autorului William-Adolphe Bouguereau (30 noiembrie 1825 - 19 august 1905), pictor academic francez, și Jacques-Louis David (born August 30, 1748, Paris, France-died December 29, 1825, Brussels, Belgium). Astăzi aceste tablouri prind contur căci au deja viață, ele sunt reminiscențe ale unui trecut parcă deloc târziu, ci mai degrabă poate mult prea apropiat.


Numai un om liber poate fi deci un geniu pentru că tot ceea ce gândește, numai prin sinele divin (𝑟𝑎𝑡̗𝑖𝑢𝑛𝑒𝑎 & 𝑖𝑛𝑡𝑢𝑖𝑡̗𝑖𝑎) vine și curge. Omul de geniu este Omul Lui Dumnezeu. Cuvintele sale sunt ca ale lui Dumnezeu, căci Dumnezeu suflă har din inima Sa spre mintea copilului Său. Omul de geniu și casa sa sunt una cu lumea - dar nu vorbim aici de o lume omogenă, uniformă, fără identitate, și nici de una veșnic antagonică - lumea omului de geniu este lumea unui om frumos. Tot așa precum arta unește sufletele curate, așa sunt și acțiunile sale. El unește viața cu viață, și separă minciuna de adevăr. El acceptă moartea sa (𝑡𝑟𝑎𝑛𝑠𝑓𝑜𝑟𝑚𝑎𝑟𝑒𝑎), dar nu și moartea speranței, a dreptății. El îmbrățișează ciclicitatea, cursul firesc al naturii lui Dumnezeu.


Practica sa magică este punctul ultim al lecturilor. Este o cunoaștere riscantă, care te consumă, dar, din care, cu ajutorul divinității, poți izbândi. Setea sa de spiritual și de cunoaștere are un principiu primordial, iar el, cel care s-a născut cu ea, o va oferi - așa cum se cuvine omului înțelept, mai departe. El a venit cu toate acestea de acolo, din înaltul cerului strămoșesc, pentru a oferi. Pentru a oferi cunoaștere, de aceea citește. Pentru creștere și elevarea spirituală a gintei sale, interioare și exterioare, de aceea se ostenește. Se subînțelege, pentru el nu există creștere intelectuală fără urcuș duhovnicesc și vice-versa. El știe că mintea omului se poate extinde atâta cât se lărgește inima sa, și vice-versa. E vorba așadar de o simbioză. E o întrepătrundere a unor aspecte divino-umane.


Or, așa după cum ne învăța și Marcus Aurelius, "Acela pe care-l orbeşte strălucirea gloriei postume, însă, nu chibzuieşte că fiecare dintre aceia ce se gândesc la el va muri, [va muri] el însuşi în curând, şi tot aşa fiecare generațiune următoare, până ce, în sfârşit, toată gloria aceasta, după ce s-a propagat prin mijlocul oarecăror ființe muritoare, moare şi ea odată cu acestea. Dar chiar dacă presupunem că inşii ce se vor gândi la tine îs nemuritori, şi tot nemuritoare e şi amintirea numelui tău, ce folos ai tu din lucrul acesta, dacă ai murit, sau, să zicem, chiar dacă trăiești? Ce folos are lauda, decât tocmai în legătură cu oarecare avantaje vremelnice? Aşadar, dã-i drumul la timp darului aceluia ce te umflă, care atârnă doar de vorbăria altora." - Marcus Aurelius, Gânduri către sine însuși, Ed. Saeculum, p. 78


- Fragment din Metamorphosis, Nicoll-Hellen, Iași, 11. 12. 2022


NOTE:

•  Prima pictură: «The Death of Socrate𝑠» Jacques Louis David, 1787

Location: The Metropolitan Museum of Art, On view at The Met Fifth Avenue in Gallery 614. Public Domain. Credit Line: Catharine Lorillard Wolfe Collection, Wolfe Fund, 1931 Subject: In this landmark of Neoclassical painting from the years immediately preceding the French Revolution, David took up a classical story of resisting unjust authority in a sparse, frieze-like composition. The Greek philosopher Socrates (469-399 B.C.) was convicted of impiety by the Athenian courts; rather than renounce his beliefs, he died willingly, discoursing on the immortality of the soul before drinking poisonous hemlock. Through a network of carefully articulated gestures and expressions, David's figures act out the last moments of Socrates's life. He is about to grasp the cup of hemlock, offered by a disciple who cannot bear to witness the act. David consulted antiquarian scholars in his pursuit of an archeologically exacting image, including details of furniture and clothing; his inclusion of Plato at the foot of the bed, however, deliberately references not someone present at Socrates's death but, rather, the author whose text, Phaedo, had preserved this ancient story into modern times.


Cel de-al doilea tablou: «Dante and Virgil » is an 1850 oil on canvas painting by the French academic painter William-Adolphe Bouguereau. 


It is on display at the Musée d'Orsay in Paris. The painting depicts a scene from Dante's Divine Comedy, which narrates a journey through Hell by Dante and his guide Virgil. In the scene, the author and his guide are looking on as two damned souls are entwined in eternal combat. One of the souls is an alchemist and heretic named Capocchio. He is being bitten on the neck by the trickster Gianni Schicchi, who had used fraud to claim another man's inheritance. It was Bouguereau's third and ultimately unsuccessful attempt to win the coveted Prix de Rome, even though he had submitted a work that he knew would appeal to the judges. He did however succeed in his efforts later in the year when Shepherds Find Zenobia on the Banks of the Araxes won the consolation second prize of the year.