Decalogul intelectualului și Nevoința omului de geniu
Un intelectual nu poate fi decât un om liber. Și numai un om liber poate fi un om de geniu, un intelectual. Căci omul liber nu se supune decât naturii și naturii lui Dumnezeu, el se supune în primul rând legilor văzute ale unui cosmos (greacă veche κόσμος) fără de sfârșit și fără de început. Astfel, cu bucurie, prin a sa specifică pioșenie, lupta pe care o duce acesta nu este una deschisă cu celălalt (a se vedea conceptul de celălalt, Emmanuel Levinas, "Origins of the Other"), împotriva acestuia, ci este una a ideilor, dar nu din dorință seacă, oarbă de neînțeles, de a epata, căci să nu uităm și celălalt are libertatea aceasta de a fi o trestie cugetătoare, darul său fiind al unei ființe complexe la fel de enigmatice, care în libertatea sa poate alege valoarea de bine sau de rău. Ci intelectualul nostru se află într-un soi de dezbatere cu sine însuși.
Primul său apel este unul la liniște, care se poate transpune în ceea ce un creștin ar numi rugăciunea, cu ajutorul căreia poate învinge demonii săi, daimonul său socratic (On Possessed Individualism: Hegel, Socrates, Daimon and the Modern State, Richard L. Velkley, The Review of Metaphysics, Vol. 59, No. 3, Mar. 2006, pp. 577-599), trece astfel printr-o continuă metamorfoză, până când acesta devine asemenea unui diamant. Totul, ca mai apoi, să poată oferi lumii frumosul din înțelepciunea sa.
Intelectualul se apleacă și ascultă cu atenție (a se vedea Simone Weil, "Attention to the Real") ce are de spus celălalt. Pare a se mișca constant, deși el este de neclintit. Un etern călător este intelectualul, ținta sa fiind infinitul, iar scopul iubirea. Fie că vorbim de iubirea de înțelepciune, fie că vorbim de ideea de frumos, postulatul său este dăruirea, iar agenda sa este dreptatea. Un om liber nu poate fi decât unul drept, iar omul drept nu poate fi decât omul acela liber. El aduce o mare închinăciune divinității, creatorului suprem, împlinindu-și destinul, menirea, chiar prin jertfa sa. Căci a fi intelectual înseamnă a te jertfi. Sacrificând omul vechi, renunțând la idei preconcepute, la mecanisme sociale lipsite de spiritul compasiunii și al dreptății, de duhul blândeții și al smereniei (recomandare: St. Thomas Aquinas, "Summa Theologiae"), intelectualul are printre multe altele aceste două calități. El încarnează funcția eremitului, apoi pe cea a nebunului, în mod ciclic ("The Fool, The Hermit, and The Hanged Man", Harrison Tzacher, November 2018).
Acum însă, cu durere, spun mai mult ca oricând, din ceea ce observ de mulți ani, din nefericire, aripa intelectuală este furată. Nu doar seniorii, ci și tinerii, nu doar tinerii, ci și adulții, și unii și alții, oricare ar fi aceștia, se pierd în jocurile orgoliilor, ale puterii, devenind astfel negustori de idei, vânzători de sufletele. Ci nu protectori de cetăți, ei nu mai sunt ziditori, nu tâmplari, nu fermieri, nu agricultori. Astăzi mă regăsesc în mod viu, ci nu imaginar, în lumea operelor ("The Death of Socrates", 1787 și "Dante & Virgil in Inferno", 1850, renumite capodopere ale autorilor William-Adolphe Bouguereau, 30 noiembrie 1825 - 19 august 1905, pictor academic francez și Jacques-Louis David, născut pe 30 august 1748, Paris, Franța, decedat pe 29 decembrie 1825, Bruxelles, Belgia). Astăzi, aceste tablouri prind contur, căci au deja viață. Ele sunt reminiscențe ale unui trecut parcă deloc târziu, ci mai degrabă poate mult prea apropiat.
Numai un om liber poate fi, deci, un geniu, pentru că tot ceea ce gândește vine din sinele divin, rațiunea și intuiția. Omul de geniu este Omul Lui Dumnezeu. Cuvintele sale sunt ca ale lui Dumnezeu, căci Dumnezeu suflă har din inima Sa spre mintea copilului Său. Omul de geniu și casa sa sunt una cu lumea, dar nu vorbim aici de o lume omogenă, uniformă, fără identitate și nici de una veșnic antagonică. Lumea omului de geniu este lumea unui om frumos. Tot așa precum arta unește sufletele curate, așa sunt și acțiunile sale. El unește viața cu viața și separă minciuna de adevăr. El acceptă moartea, să transformarea, dar nu și moartea speranței, a dreptății. El îmbrățișează ciclicitatea, cursul firesc al naturii lui Dumnezeu.
Practica sa magică este punctul ultim al lecturilor. Este o cunoaștere riscantă, care te consumă, dar din care, cu ajutorul divinității, poți izbândi. Setea sa de spiritual și de cunoaștere are un principiu primordial, iar el, cel care s-a născut cu ea, o va oferi, așa cum se cuvine, omului înțelept, mai departe. El a venit, cu toate acestea, de acolo, din înaltul cerului strămoșesc, pentru a oferi. Pentru a oferi cunoaștere, de aceea citește. Pentru creștere și elevarea spirituală a gintei sale interioare și exterioare, de aceea se ostenește. Se subînțelege, pentru el nu există creștere intelectuală fără urcuș duhovnicesc și viceversa. El știe că mintea omului se poate extinde atât cât se lărgește inima sa și viceversa. E vorba, așadar, de o simbioză, o întrepătrundere a unor aspecte divino-umane.
Or, după cum ne învață și Marcus Aurelius, "Acela pe care-l orbește strălucirea gloriei postume însă nu chibzuiește că fiecare dintre aceia ce se gândesc la el va muri, va muri el însuși în curând și tot așa, fiecare generație următoare, până ce, în sfârșit, toată gloria aceasta, după ce s-a propagat prin mijlocul oricărei ființe muritoare, moare și ea odată cu acestea. Dar chiar dacă presupunem că cei ce se vor gândi la tine îs nemuritori și tot nemuritoare e și amintirea numelui tău, ce folos ai tu din lucrul acesta, dacă ai murit sau să zicem chiar dacă trăiești? Ce folos are lauda, decât tocmai în legătură cu oarecare avantaje vremelnice? Așadar, dă-i drumul la timp darului aceluia ce te umflă, care atârnă doar de vorbăria altora" ("Marcus Aurelius, "Gânduri către sine însuși", Ed. Saeculum, p. 78).
- Fragment din Metamorphosis, Nicoll-Hellen, Iași, 11. 12. 2022
NOTE:
• Prima pictură: «The Death of Socrate𝑠» Jacques Louis David, 1787
Location: The Metropolitan Museum of Art, On view at The Met Fifth Avenue in Gallery 614. Public Domain. Credit Line: Catharine Lorillard Wolfe Collection, Wolfe Fund, 1931 Subject: In this landmark of Neoclassical painting from the years immediately preceding the French Revolution, David took up a classical story of resisting unjust authority in a sparse, frieze-like composition. The Greek philosopher Socrates (469-399 B.C.) was convicted of impiety by the Athenian courts; rather than renounce his beliefs, he died willingly, discoursing on the immortality of the soul before drinking poisonous hemlock. Through a network of carefully articulated gestures and expressions, David's figures act out the last moments of Socrates's life. He is about to grasp the cup of hemlock, offered by a disciple who cannot bear to witness the act. David consulted antiquarian scholars in his pursuit of an archeologically exacting image, including details of furniture and clothing; his inclusion of Plato at the foot of the bed, however, deliberately references not someone present at Socrates's death but, rather, the author whose text, Phaedo, had preserved this ancient story into modern times.
• Cel de-al doilea tablou: «Dante and Virgil » is an 1850 oil on canvas painting by the French academic painter William-Adolphe Bouguereau.
It is on display at the Musée d'Orsay in Paris. The painting depicts a scene from Dante's Divine Comedy, which narrates a journey through Hell by Dante and his guide Virgil. In the scene, the author and his guide are looking on as two damned souls are entwined in eternal combat. One of the souls is an alchemist and heretic named Capocchio. He is being bitten on the neck by the trickster Gianni Schicchi, who had used fraud to claim another man's inheritance. It was Bouguereau's third and ultimately unsuccessful attempt to win the coveted Prix de Rome, even though he had submitted a work that he knew would appeal to the judges. He did however succeed in his efforts later in the year when Shepherds Find Zenobia on the Banks of the Araxes won the consolation second prize of the year.