Formatorii de opinie și asasinarea gândirii libere

Suntem martorii unei prăbușiri lente, dar sigure, a limbajului politic. Cuvintele odinioară instrumente ale numitei clarități morale au devenit proiecții oarbe, manevrate adesea de cei care, sub masca liberalismului occidental, întrețin logica totalitarismului semantic, acest absolutism barbar, pseudointelectual. Aici diviziunile ideologice nu mai exprimă diferențe autentice de viziune, ci funcționează ca forme de inginerie socială calibrate pentru a menține masele într-o stare de veșnic conflict. "Tragedia este reprodusă, iar suferința este reconceptualizată ca un artefact discursiv reciclabil, în cicluri infinite de indignare performativă"[1]. Astfel, concepte de o gravitate istorică incontestabilă, precum colonialismul, sunt manipulabile cu o ușurință aproape cinică, fiind transfigurate în vectori ai unei moralități efemere, contextuale, care slujesc mai mult unui spectacol funest decât fidelității față de memorie.

Altfel spus, termeni precum putinist, rusofil, extremist, antisemit, ori suveranist, naționalist, antiromân, european etc., sunt invocați obsesiv, aproape ritualic, fără nuanță și fără discernământ, până la golirea lor de sens. Într-un mod paradoxal, tocmai excesul de folosire duce la neutralizarea acestor concepte, iar în vidul astfel creat, adevăratele amenințări capătă o libertate neliniștitoare. Iată bagatelizarea și trivializarea răului real. În acest context, adevărul este supus unui regim de validare emoțională, în care coerența logică este eclipsată de ceea ce Pierre Bourdieu ar numi "rezonanța afectivă", care propulsează sensul în cadrul unei comunități digitale (The Logic of Practice, 1990). În acest spațiu, comunitățile devin câmpuri de bătălie între tabere doctrinare antagonice, iar această scenografie a discordiei nu este accidentală. În timp ce indivizii se atacă reciproc pe rețele, în tribunale sau în presă, forțele reale ale puterii transnaționale, impersonale, și lipsite de scrupule, operează nestingherite.

Între timp, formatorii de opinie, aceste figuri golemice, purtători docili ai unor agende pe care nu le înțeleg pe deplin, bieții de ei, lipsiți de orizont, devin pioni ai unui joc ce le depășește anvergura intelectuală și morală. E o trădare subtilă, poate nu prin răutate pură, ci prin lipsa unei gândiri profunde. Disensiunea mimată devine astfel o "perdea de fum" pentru acapararea ultimelor resurse și remodelarea lumii în funcție de interese diabolice. Cu alte cuvinte, asistăm tot mai clar la moartea politicului autentic. De pildă, se poate observa scena publică românească, ca și altele din regiune, mimează conflictul stângii și al dreptei, dar în realitate operează în interiorul aceleiași logici a puterii: o logică a tranzacției, a spectacolului, a posesiei. Carevasăzică, adevărata bătălie nu este între doctrine, ci între sens și simulacru, între adevăr și eficiența retoricii. De aceea, "politica de azi este gesticulație fără substanță, voință de putere fără vocație"[2], iar în acest vid axiologic, singurul refugiu rămâne dimensiunea spirituală — poate nu în sens confesional, ci în primul rând în sensul nordului moral.

În fond, în climatul discursiv actual, proliferarea unei retorici aparent moralizante, precum invocarea monstruoasei echidistanțe sau neutralității politico-sociale, disimulată sub forma unei exigențe civice (ex. a vota candidatul X sau Y), ori a unei norme democratice de suprafață, funcționează adesea ca un mecanism insidios de coerciție. Sub pretextul unei angajări morale, aceste apeluri nu urmăresc deliberarea rațională, în sens habermasian, ci mai degrabă constrângerea afectivă și mobilizarea emoțională a maselor în vederea unei aliniamente ideologice prestabilite (cf. Ellul, Propaganda, 1973). Astfel, subiectul conștiincios, obosit de atâta hazard, dar reflexiv, nu se confruntă cu o deliberare pluralistă autentică, ci cu o presiune travestită în "opțiune etică". Din punct de vedere filozofic, "ne aflăm în fața unei forme de hegemonie discursivă, în care limbajul etic nu mai deschide spații autentice de reflecție și alegere, ci devine vehiculul unui conformism normativ impus sub masca emancipării"[3]. Acest tip de retorică poate fi interpretat prin lentila unor concepte precum violența simbolică (Bourdieu), distorsionarea sferei publice (Habermas), imperativul moral disimulat (Žižek) sau biopolitica (Foucault), unde instanța supraeului ideologic dictează paradoxal: "fii liber!". În această paradigmă, apelul la moralitate devine mai curând un instrument de delegitimare a opoziției decât un catalizator al unui dialog etic veritabil. Este ceea ce Hannah Arendt ar putea recunoaște drept banalizarea discursului moral în contexte pretotalitare — o retorică a binelui, care suspendă pluralismul și reduce complexitatea deciziei politice la o dihotomie afectivă.

Date fiind acestea, "dezintegrarea discursului public nu reprezintă un simplu fenomen de erodare semantică sau de vulgarizare lexicală. Ci constituie o manifestare a unei crize antropologice, simptomatică unei mutații. Dacă în trecut, subiectul modern locuia într-un spațiu sacru al solitudinii reflexive, astăzi acesta este exteriorizat într-o suprafață reactivă, într-un canal prin care afectul calibrat se propagă sub masca unei gândiri ce nu mai este în întregime proprie"[4]. În acest cadru, individul nu mai funcționează ca agent autonom al reflecției, ci mai degrabă ca un simplu vector în rețeaua unui algoritm afectiv, în care "conținutul" nu mai circulă în virtutea valorii sale, ci în funcție de capacitatea sa de a polariza, de a stimula "engagementul". Astfel, se cristalizează o religie seculară, ce substituie criteriul argumentativ cu cel senzorial și senzaționalist. Drept urmare, ceea ce în zilele noastre se numește "gândire critică" nu mai este decât o simulare, într-un sistem prestabilit. Este o contestare ritualică, tolerată și reglementată de însăși structura de putere, pe care formatorii de opinie pretind că o demontează. În acest decor butaforic, ceea ce se promovează nu mai este discernământul socratic, ci o imitație a disidenței, în care criticile devin nu mai mult decât o extensie a unui "parazitism ideologic". Este, întocmai, cum observa Guy Debord: "conținutul actual nu mai produce sens, el consumă semnificațiile altora, într-un proces interminabil de reciclare ideologică, fiind lipsit de viață"[5] (Debord, La société du spectacle, 1992).

Criticul contemporan nu mai este un apostol al adevărului, nici un filosof profetic, ci un comisar al ordinii instituționalizate, reprezentant al unui "soft totalitarism". Astfel, opoziția nu mai devine un act de rezistență autentică, ci o dialectică simulată între erori, simetrice, o perpetuare a aceleiași dinamici toxice și manipulatoare. În loc de a fi un punct de rezistență intelectuală, formatorul de opinie devine un exponent al noii religii politice, slujind nu adevărul, ci realitatea fabricată a "corectitudinii". În acest peisaj aplatizat de disonanță cognitivă și exhibiționism moral, gestul critic se prezintă a fi un capital cultural derizoriu. Cuvântul formatorilor de opinie, care se încadrează în această descriere, nu mai construiește punți, ci ridică fortărețe. Discursul acestora nu mai inițiază în cea mai înaltă formă de cunoaștere, adică cea transcendentală, ci se închide într-o bulă: refractară la dialog, comuniune, dezbatere. Sfera lor de acțiune se revarsă în oglindirea unui dogmatism ideologic, acest prozelitism mascat în îndemn etic și "blândă" reeducare ideologică. Într-o asemenea scenografie funebră a culturii, după cum avertiza Baudrillard, "discursul nu circulă liber, ci este încastrat în dispozitive de putere care decid ce poate fi spus, de cine și în ce tonalitate"[6]. Însă, așa cum remarca Roger Scruton, "cultura autentică nu reprezintă un arsenal folosit în cruciade ideologice împotriva alterității, ci aceasta este precum o grădină ce necesită cultivare, răbdare și o pedagogie a sensului"[7] (Scruton, Modern Culture, 2013).

Totuși, din nefericire, astăzi asistăm la transformarea culturii într-un vehicul belicos, instrumentalizat pentru invalidarea adversarului și pentru legitimarea unei superiorități morale autodeclarate. Această invazie de cuvinte întunecate, în machiavelismul său specific, favorizează nu deliberarea, ci discreditarea și uzurparea morală — nu construcția ideatică, ci o formă de tanatofobie discursivă, o frică de moarte temporară a propriei autorități intelectuale, proiectată asupra celuilalt. Arhitectura ideilor prezentate de formatorii de opinie trădează, așadar, "atitudinea omului neputincios", trist de caraghios, în infatuarea sa. Conținutul astfel generat nu luminează, ci destabilizează, nu clarifică, ci amplifică rușinea și anxietatea tânărului și impresionabilului cititor sau urmăritor. Toate acestea — scrierile, videoclipurile, podcasturile etc. — sunt refulări retorice, prezentate drept analiză, expresii ale unei crize de conștiință, care, sub masca "corectitudinii", ascund metode de autocompensare și control, simptome patologice ce se încadrează în zona de "hiperrealitate afectivă" (Baudrillard, Simulacres et simulation, 1981). Altfel spus, așa cum subliniază autorul, "limbajul modern s-a transformat într-un instrument de manipulare a vizibilității, nu de articulare a adevărului, câmpul cultural însuși fiind distorsionat atunci când validarea se produce prin stigmatizare, nu prin merit"[8]. În această ecologie, "valoarea devine adesea invers proporțională cu vocea ridicată, limbajul fiind inflamat, acuzator, dar vag, adică retoric, nu analitic. Se aude o voce puternic insinuantă, care pare să vizeze un «arhetip» . Discursul cel mai strident și dramatic tinde să devină hegemonic. Lipsa unui sistem intern de filtrare valorică transformă mediul într-o junglă de orgolii"[9], în care recunoașterea culturală este substituită de vizibilitate algoritmică (cf. Bourdieu, La Reproduction, 1970).

Ceea ce se prezintă drept reflecție filozofică în unele discursuri digitale, fie ele audiovizuale, fie textuale, se dovedește adesea a fi nimic mai mult decât o afectare stilistică, o formă de mimetism narcisic, asemenea unui symposium răsturnat de citate ilustre și clișee culturale tautologice, lipsit de substanță și rigoare conceptuală, de originalitate și asumare critică. În acest peisaj, în locul unui argument, se insinuează elitismul orb și ostentativ; în locul unei teze, se oferă o tiradă confuză și anostă, fără structură epistemică, dar abundentă în clivaje afective. Așa cum observa René Girard, "rivalitatea intelectuală nu naște în mod automat gândire, ci reacție incisivă; cei incapabili să egaleze profunzimea și efortul depus recurg la discreditare"[10]. Astfel, adevărata muncă titanică devine ținta resentimentului, așezată într-o oglindă deformantă a lenevirii colective, unde gânditorul veritabil este proiectat ca indezirabil. În această paradigmă, discursul formatorilor de opinie se configurează tot mai frecvent ca o invocație polemică a propriei fragilități intelectuale, în care inteligența artificială, utilizată decorativ și nu reflexiv, accentuează acest gol formativ. Rezultatul este "o veritabilă antiliteratură — un discurs pseudocritic, lipsit de distincții conceptuale, în care ironia pasiv-agresivă și insinuarea subtilă țin locul judecății filozofice"[11] (cf. Voegelin, University of Missouri Press, 2009). Prin contrast, discursul autentic, rar, paideic și tragic, în noblețea sa, nu recurge la atacul ad hominem și nu instrumentalizează limbajul ca armă. El preferă sobrietatea unei eleganțe devastatoare, a unui gest existențial, deopotrivă delicat și vulcanic. În acest spectru, în forma sa vie, filosofia limbajului este exorcizare și liturghie.

În această atmosferă de disoluție culturală, conform lui Jacques Maritain, "a vorbi cu eleganță, rigoare și sobrietate devine nu doar un gest estetic, ci un act de apologie a Logosului, o formă discretă, dar radicală, de rezistență împotriva vulgarizării gândirii"[12] (Maritain, Art and Scholasticism with Other Essays, 1942). Din această perspectivă, munca intelectuală, dedicarea asupra detaliilor și răbdarea de a oferi "formă și fond" gândirii, nu trebuie confundate cu snobismul și vanitatea, ci trebuie văzute ca respect față de cei care primesc un mesaj, fidelitate față de un adevăr mai înalt decât simpla expresie de sine (cf. Hans-Georg Gadamer, Estética y hermenéutica, 1996). Autorii autentici, care se angajează în acte de creație artistică și curatoriat cultural, cultivându-și constant virtuțile intelectuale, nu doar că furnizează informații, ci și modelează experiențe ce provoacă și lărgesc orizontul gândirii celor care le primesc mesajul. Este, întocmai, după cum indica Martha Nussbaum în lucrările sale privind educația morală și rolul artei, că "frumusețea nu este un capriciu, ci o formă de educație a sufletului, o punte între estetic și etic"[13] (Nussbaum, 2011). Pe scurt, estetica este o expresie a etosului: eleganța, echilibrul, lumina caldă, sobrietatea vizuală și discursivă sunt o prelungire a gândirii, a intelectualului și a omului de geniu care promovează o cultură a excelenței, a nobleței, a principiilor Yin și Yang, atent cultivate. Pentru asemenea persoane, estetica limbajului are o dimensiune epistolară.

În alte cuvinte, aceștia tratează gândirea nu asemenea unui instrument de agresiune, ci văd frumusețea gândirii ca formă de ospitalitate, o invitație la interiorizare, nu o proclamare a superiorității. Acest spațiu sacru al formării este apropiat de ceea ce Pierre Hadot numea "exercițiu spiritual", adică actul prin care filosofia devine practică de transformare a ființei (phronesis). În această optică, scrisul nu este o simplă descărcare afectivă, ci o artă sapiențială. Cu toate acestea, așa cum Gilles Deleuze observa în Logica sensului, "limbajul este simultan un teritoriu de exprimare și de deturnare, în care sensul poate fi produs sau confiscat, întemeiat sau pervertit. Limbajul pasiv-agresiv, emfatic și cu tente batjocoritoare, servește nu unei clarificări intelectuale sau morale. Aici, limbajul nu este exilul gândirii, ci vehiculul ei esențial"[14]. Filosofi precum Simone Weil au vorbit în acest sens despre creație, "văzută ca un act de punere în ordine a lumii, nu ca o reverberare a haosului interior"[15]. În lumina acestor idei, eleganța discursului, coerența stilistică și rigoarea conceptuală nu sunt ornamente, ci forme de respect față de divinul alterității.

Tocmai de aceea, în asemenea momente de restriște, "adevărata rezistență nu se regăsește în critica ce se consumă rapid ca spectacol, ci în retragerea contemplativă. Nu ca evadare din lume, ci ca formă de reconfigurare a interiorității"[16]. "Gândirea trebuie să se reîntoarcă la sursele sale originare, suspendându-se în «metanoia», înspre lumea în care gândirea purificată de zgomotul lumii își recuperează autonomia"[17] (Hannah Arendt, The Human Condition, 1998; Simone Weil, The Need for Roots, 2002). Acesta este poate ultima formă de eroism intelectual în spațiul digital, dar nu numai: să îndrăznești să nu reacționezi, să nu redistribui, să nu judeci înainte de a contempla.

Bibliografie:

1. Arendt, H. (1998). The human condition. 2nd, Introduction by Margaret Canovan. University of Chicago Press.

2. Baudrillard, J. (1981). Simulacres et simulation. Galilée.

3. Bourdieu, P. (1990). The logic of practice. Translated by Richard Nice. Stanford University Press.

4. Bourdieu, P. (1977/1990). Reproduction in Education, Society and Culture. Translated by Richard Nice. Sage Publications. Original French edition (1970) by Editions de Minuit.

5. Debord, G. (1992). La société du spectacle. Gallimard.

6. Ellul, J. (1973). Propaganda: The formation of men's attitudes. Translated from the French by Tomi Kellen and Jean Lerner. Vintage Books.

7. Gadamer, H.-G. (1996). Estética y hermenéutica. Translated by José Francisco Zúñiga García. Daimon Revista Internacional de Filosofia.

8. Habermas, J. (1985). The theory of communicative action: Vol. 1. Reason and the rationalization of society. Translated by Thomas McCarthy. Beacon Press.

9. Hadot, P. (2002). Exercices spirituels et philosophie antique. Alibin Michel.

10. Maritain, J. (1942). Art and scholasticism with other essays. Translated by J.F. Scanlan. New York: Charles Scribner's Sons.

11. Nussbaum, M. (2011). Creating Capabilities: The Human Development Approach. Reviewed by Ingrid Robeyns, Erasmus University Rotterdam. Notre Dame Philosophical Reviews.

12. Scruton, R. (2013). Modern culture. Bloomsbury Publishing.

13. Weil, S. (2002). The need for roots: Prelude to a declaration of duties towards mankind. Routledge: Taylor & Francis Group. 

14. Žižek, S. (2008). Violence: Six sideways reflections. Picador.

Link-uri externe: 

• Embry, Charles. R. (2009). Eric Voegelin as Literary Critic. Articles, Arts & Culture Articles, Voegelin Articles. Retrieved on 16.05.2025 https://shorturl.at/sappj

Categories: philosophy, psychology, theology, sociology, politics, culture, education

Genre: Interdisciplinary essay

Reading Level: Master's Degree