Despre natura umană, de Roger Scruton

02.10.2023
Despre natura umană, de Roger Scruton. Editura Humanitas. Ph.© N.H. | Timp de lectură: 12 minute
Despre natura umană, de Roger Scruton. Editura Humanitas. Ph.© N.H. | Timp de lectură: 12 minute

O emblemă a conservatorismului intelectual, rafinat, inconfundabilul Sir Roger Scruton (1944-2020), filozof britanic, cunoscut pentru scrierile sale despre estetică, metafizică, etică și politică, critic al materialismului și al secularismului și un susținător al tradițiilor culturale și religioase, rămâne unul dintre autorii contemporani preferați, dimpreună cu Giorgio Agamben, Jacob Taubes, Gustave Thibon și alții. O carte asupra căreia ne vom opri astăzi este lucrarea "Despre natura umană", ce se poate găsi în versiunea tradusă în limba română la Editura Humanitas. Alături de "Cultura Modernă pe înțelesul oamenilor inteligenți" și "Foloasele pesimismului", aceasta poate reprezenta un start mai mult decât perfect în călătoria oricărei persoane întru înțelegerea limpede a unei viziuni conservatoare britanice.


Lucrarea este de dificultate medie spre avansată pentru un neinițiat, iar pentru un student la filosofie, științe sociale, științe politice, comunicare, teosofie și teologie, aceasta ar trebui să fie de dificultate moderată. Un alt punct forte al cărții este conferit de dezvoltarea fluidă și logică a ideilor, respectiv de lipsa repetitivității excesive, cartea fiind plină de informații din multiple domenii, de la natura biologică și natura psihologică până la aria contemplativă și cea estetică, care, toate acestea, împreună, îmbogățesc omul sensibil, adică pe omul lui Dumnezeu. Argumentul principal dezbătut de Scruton este acela că natura umană este esențialmente liberă și responsabilă, în virtutea acesteia manifestându-se capacitatea noastră de a gândi critic, de a lua decizii autonome și de a dezvolta relații semnificative cu ceilalți.


În timp ce multe studii contemporane despre conștiință și identitatea umană se concentrează asupra aspectelor biologice și sociale ale ființei umane, adică asupra concepției biologic-evoluționistă, Scruton argumentează că există o dimensiune metafizică mai profundă a umanității care trebuie explorată pentru a înțelege cu adevărat natura umană, iar aceasta poate fi explicată prin tâlcuirea paradigmei filosofiei morale. El consideră că "suntem, fără îndoială, animale; dar suntem totodată persoane întrupate, înzestrate cu capacități cognitive ce le lipsesc altor animale și care ne dau o viață emoțională cu totul unică, dependentă de procesele de gândire conștientă specifice genului nostru". De altfel, începând cu "descrierea dată de Aristotel sufletului ca formă a corpului, precum și argumentul lui Toma d'Aquino potrivit căruia, deși individuația se face prin corp, ceea ce primește individualitate în acest fel nu este corpul însuși, ci persoana", autorul conferă tonul apologetic al dezbaterii noastre.


În primul capitol, Scruton examinează natura umană ca fiind caracterizată prin libertatea individuală și responsabilitatea morală. Conceptul de identitate devine astfel o preocupare persistentă în opera sa, autorul oferind o perspectivă filosofică complexă asupra acestor probleme. Mergând pe urmele filosofiei antice grecești, Scruton face, mai întâi de toate, o distincție clară între ideea de ființă, individ și persoană, susținând că aceste concepte nu trebuie confundate. Individul, de pildă, absoarbe existența noastră fizică și biologică, în timp ce persoana este mai mult decât atât, având propria conștiință, identitate, personalitate, intenție, voință și caracter moral.


"În descrierea relației dintre persoane și corpurile lor, o altă reflecție ne poate fi de ajutor, reflecție ce a fost conturată mai întâi de Kant și subliniată apoi de Fichte, Hegel, Schopenhauer și o amplă serie de filozofi, până la Heidegger, Sartre și Thomas Nagel. Ca subiect conștient de sine, am o anumită perspectivă asupra lumii. Lumea îmi pare într-un anumit fel. Orice ființă conștientă de sine are o astfel de perspectivă, căci asta înseamnă a fi subiect al conștiinței. Când vorbesc despre lume în termeni științifici însă, descriu exclusiv obiecte. Descriu starea de fapt și legile cauzale care o guvernează. Această descriere nu depinde de o perspectivă anume. Ea nu conține cuvinte precum aici, acum sau eu: și deși e menită să explice felul în care lucrurile par, ea face apel la o teorie a felului în care ele sunt. O ființă dotată cu personalitate dispune de modalități prin ajutorul și cooperarea altora, îi poate influența, poate învăța de la a ei îi poate instrui, modalități ce sunt extrem de receptive la orice modificare a circumstanțelor exterioare și a scopurilor interioare."


În cel de-al doilea capitol, Scruton explorează aspectele centrale ale naturii umane, una multidimensională, incluzând capacitatea de a gândi liber și de a asimila cunoștințe, capacitatea de a simți emoții complexe, respectiv de a avea experiențe sensibile, precum și nevoia umană de a fi parte a unei comunități. El argumentează că toate aceste aspecte fac parte din "drama" umană, care trebuie trăită și îndeplinită de fiecare individ. În acest context, autorul subliniază importanța familiei și a comunității ca baze ale dezvoltării noastre personale și sociale. Astfel, unul dintre conceptele cheie prezentate este cel de alteritate, mergând în tandem, în viziunea mea, cu cel de autenticitate, căci numai o făptură prin care suflă aerul acesta viu al autenticității se poate raporta cu vădită înțelepciune la aproapele său. Numai un om care este definit de virtutea aceasta înaltă a autenticității poate vedea cu ochiu-i luminat înlăuntrul celuilalt. Se prea poate ca această abstractizare filozofică să fie o punere în oglindă a conceptului de celălalt, discutat atât de bine de Emmanuel Lévinas în minunatele sale lucrări, de data aceasta, văzută prin ochii inimii mele.


Or, după cum afirma Scruton, "din eforturile idealiștilor post-kantieni de a formula această idee a luat naștere o lungă tradiție pentru care relația dintre sine și alteritate devine provocarea fundamentală a filozofiei, în această privință înlocuind vechea problemă, ieșită din uz, a relației dintre suflet și trup. Ba mai mult, relația dintre sine și alteritate a fost asociată, printre alții de către Hegel, cu aceea dintre subiect și obiect: dintre cel care observă și cel care este observat. Dacă aș fi un subiect pur, susține Hegel, existând într-un vid metafizic, așa cum își imagina Descartes, n-aș putea aspira niciodată la cunoaștere, nici măcar nu m-aș putea cunoaște pe mine însumi, și n-aș putea să tind către un scop anume. Kant demonstrează convingător în "Paralogismele rațiunii pure" că subiectul nu poate fi cunoscut cu ajutorul categoriilor intelectului. Cu alte cuvinte, nu putem, prin simplă introspecție, să identificăm eul ca substanță purtătoare de proprietăți și părtașă la relații de cauzalitate. A identifica subiectul în acest fel înseamnă a-l trata ca obiect. Greșeala lui Descartes a fost aceea că a privit subiectul ca pe un gen special de obiect, atribuindu-i o natură substanțială și nemuritoare. Subiectul e un punct de vedere asupra lumii obiectelor, și nu un element înăuntrul ei. În acest sens, Kant vorbește de subiectul transcendental - centrul conștiinței, aflat dincolo de orice granițe empirice". 


Acest capitol se concentrează așadar asupra expunerii detaliilor relației interpersonale generate de Eu-Tu, identificată ca fundament al vieții morale a omului, dialogul fiind posibil datorită crezului inexpugnabil în libertatea celuilalt, perceput ca o întruchipare a unui sine divin, ca o imagine nealterată ce se află în fața mea. Astfel, Sinele, la nivel ontologic, se prezintă ca o intenționalitate rațională față de care am o responsabilitate crucială, aceea de a fi om, fără a-mi pierde individualitatea. Pronumele Eu/Tu nu sunt obiecte externe ce pot fi percepute în lumea fizică, ci sunt orientări ale subiectului asupra lumii, astfel încât "Eu" poate exista doar prin intermediul unui "Tu", iar această dimensiune interpersonală are loc în cadrul lumii obiectelor, prin intermediul unui schimb de idei și sentimente între participanți, care se bazează pe prețioasa sinceritate. În calitate de subiect, individul caută să găsească un orizont superior, în toate acțiunile sale, de unde celălalt i se adresează. Astfel, umorul, arta, cultura, râsul, tratat în mod aparte în carte, dar și rugăciunea, meditația, liturghia ș.a. pot servi drept punți între Eu și Tu.
 

În cel de-al treilea capitol autorul explorează tema moralității, oferind o cercetare aprofundată a normelor și valorilor morale necesare pentru o viață bună, respectiv pentru o societate funcțională. În acest sens, Scruton se bazează pe tradițiile filosofice grecești și creștine, de la cele ce țin de piesele de teatru tragice la dreptul moral și drept civil și până la interpretări din teologia romano-catolică, susținând că natura umană este în mod intrinsec legată de căutarea adevărului, a frumuseții și bunătății. Cu abilitatea sa de a articula argumente complexe într-un stil sofisticat, dar totuși accesibil, autorul oferă o perspectivă convingătoare asupra moralității și a impactului pe care îl are aceasta asupra vieții noastre personale și sociale. Se prea poate observa o ușoară urmă de idealism în scrierile sale, deși unii m-ar contrazice, și ar spune că pragmatismul și sobrietatea i-au fost mai degrabă caracteristice acestuia. Cu toate acestea, reamintesc că sobrietatea înseamnă o bunăcuviință, însoțită de bune maniere, sobrietatea este dată de seriozitate la timpul și locul cuvenit, deci, nicidecum nu emulează o apatie feroce. În fond, dacă veți urmări interviurile acestuia, puteți observa o licărire de speranță în privirea sa, un tremur de sensibilitate în discursurile cu dichis elaborate; această sensibilitate observându-se și în interpretările estetice pe care le dă naturii umane. Revenind, un pasaj care mi-a atras în mod deosebit atenția și pe care îl găsesc ca fiind definitoriu lucrării, este această autodezvăluire a lui Scruton: "Îmi asum responsabilitatea pentru trecutul meu și fac promisiuni pentru viitor: îmi revendic lumea ca sferă de acțiune, iar gestul meu e o expresie a individualității profunde ce ține de condiția umană - adică de condiția unei făpturi care poate spune "eu". Individualitatea aceasta profundă își găsește expresie atât în legile lui Hammurabi, cât și în sonetele lui Petrarca; ea poate fi citită la fel de clar într-o inscripție de pe un mormânt antic sau de pe-o lespede victoriană, fiind o constantă a condiției umane — premisa tuturor speranțelor și temerilor noastre și lucrul care ne definește fericirea."


În ultima parte a lucrării, în cel de-al patrulea capitol, acesta vine cu două mențiuni legate de exigențele conviețuirii în relațiile dintre soț și soție, în relațiile familiale, cu autoritatea, cu politicul ș.a. "Conceptul folosit în Antichitate pentru a articula aceste exigențe era acela de pietate-pietas și, pentru mulți gânditori ai Romei antice, exprima esența practicii și a gândirii religioase. Pietatea e o atitudine de supunere și ascultare față de autorități pe care nu le-ai ales. Obligațiile pioase, spre deosebire de obligațiile contractuale, nu provin din consimțământul de a le respecta. Ele provin din impasul ontologic al individului. Obligațiile filiale sunt un exemplu edificator. Confucianismul dă o mare importanță obligațiilor de acest fel - obligațiilor legate de li - și măsoară virtutea unei persoane aproape în exclusivitate pe scara pietății. Capacitatea de a recunoaște și îndeplini obligații impuse e dovada unui caracter mult mai de încredere decât capacitatea de-a cădea la înțelegere și de-a se ține de cuvânt - cam asta ar fi ideea." 


Iar pentru o încheiere ciclică se poate spune că "Problema aceasta nu e deloc nouă. Platon a presimțit-o în influența lui care poate fi deslușită la al-Farabi când acesta susține că adevărurile livrate intelectului de către filozofie sunt puse la dispoziția imaginației de către credința religioasă. Această idee, dezvoltată de Avicenna şi Averroes, a intrat în conștiința Europei medievale. În scrierile lui Averroes, ea se învecinează cu erezia "dublului adevăr": erezia de a crede că rațiunea justifică un lucru, iar credința un altul, incompatibil cu primul. Pusă pe seama zavergiului de Siger din Brabant, această idee eretică a atras critica necruțătoare a lui Toma d'Aquino. E genul de idee ce n-ar fi pe placul nici unui filozof modern. Remarca lui al-Farabi e însă mai cumpătată și spune doar că adevărurile ce pot fi descoperite de rațiune pot fi totodată dezvăluite - dar într-o altă formă, mai imagistică sau mai metaforică - ochiului credinței. Cei care nu pot ajunge la adevărurile complexe ale teologiei pe calea argumentului logic le pot, totuși, înțelege cu ajutorul imaginației, prin ritual și rugăciune, trăind după canoanele unei cunoașteri pe care însă nu o pot traduce în limbaj argumentativ. " 


În urma lecturii operei "Despre natura umană", de Roger Scruton, se poate afirma că aceasta reprezintă o contribuție valoroasă la înțelegerea complexității condiției umane. Autorul pledează pentru o viziune profundă și provocatoare asupra naturii umane, care destituie concepte precum individualismul sau relativismul moral, combătând, astfel, tendințele moderne care, din punctul său de vedere, afectează societatea în mod profund negativ. Cartea abordează unele probleme contemporane și le examinează prin prisma valorilor și instituțiilor tradiționale, cum ar fi familia, comunitatea, autoritatea și religia, subliniind astfel importanța tradiționalismului și a valorilor conservatoare, definindu-le ca fiind esențiale pentru o societate armonioasă și justă. Deși nu sunt de acord cu absolut orice critică pe care o aduce autorul modernității, fiind o conservatoare moderată, deci nu cu o viziune duală, în paradigma clasic acceptată, ci cu o integrare conservator-progresistă, trebuie spus că sunt total de acord cu afirmația acestuia, conform căreia aceste tendințe universaliste, după cum le-ar numi, conduc la o scădere a moralității și a responsabilității individuale, precum și la nefasta diluare a identității naționale. În contextul migrației, de pildă, pietatea, asupra căreia se îndreaptă Scruton, ne poate ajuta să înțelegem nevoia de a respecta valorile și instituțiile țărilor în care migrăm, fără a ne pierde demnitatea personală. În consecință, recomand această carte din toată inima, cu mențiunea că trebuie să păstrăm simțul măsurii atunci când o parcurgem.


Bibliografie:

Scruton, R. (2023). Despre natura umană. (Adina Arvatu, trad.). București: Humanitas. (Publicată inițial în limba engleză în 2017.) - Această carte este o reeditare a trei prelegeri ținute de Roger Scruton la Universitatea Princeton în toamna anului 2013.

Capitolul 1. Genul uman

  • Ibidem, p. 41.
  • Ibid,  p.52.
  • pp. 56-57.

Capitolul 2. Relații umane

  •  pp. 64-65.

Capitolul 3. Viața morală

  • Ibid., p. 89. 

Capitolul 4. Obligații sacre

  •  Ibidem, p.132.



Categories: philosophy, politics

Genre: recenzie de carte, eseu tematic

Reading Level: Master's degree