Marea deșertăciune

Privind în adâncul sufletului lumii,
Un mănunchi împletit de amintiri apofatice
Veghează cu o tăcere solemnă călătoria noastră,
Asemenea unor santinele așezate sub cerul fulgerător,
Devenind simboluri ale nemărginitului.

În lumina roșie a amurgului,
Marea - o alegorie a separării.
Orgoliul ascuțit a retezat adânc
rădăcinile noastre.
În oglindirea narcisistă, 
el a căutat strălucirea în afara divinului.

Egoismul — un joc tenebros,
o umbră palidă,
o firească tribulație.
În memoria apei,
cu o tristețe ușoară,
îmi odihnesc sufletul.

În lumina iubirii,
martoră stă salcia asupra timpului.
Întrebându-se,

— "Cine a ucis dragostea aceasta?"

Despărțirea —
un act solemn al destinului.
Rămânem doar
cu o frumoasă amintire,
după cum spunea și Rilke:
 

— "În urmă e tăcere, Eu cobor
ochii mei larg deschiși asupra ta,
ei te țin lin și se desprind ușor,
când în noapte se mișcă ceva."

Note:

• Titlul sculpturii a fost atribuit în mod personal. Autorul și titlul acesteia sunt necunoscute.
• Context și asocieri: "Cel mai frumos și mai convingător discurs despre dragoste este îmbrățișarea." – Părintele Dumitru Stăniloae, (n. 29 noiembrie 1903, Vlădeni, Dumbrăvița, Brașov, România – d. 5 octombrie 1993, București, România) a fost un preot, teolog, profesor universitar, specialist în dogmatică, traducător, scriitor și ziarist român. [1] Este considerat unul dintre autoritățile proeminente ale teologiei europene din secolul XX și cel mai mare teolog român din acel secol. A lucrat vreme de 45 de ani la traducerea lucrării Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii (în douăsprezece volume). Membru titular al Academiei Române (1991). [2]