Rolul intelectului în societate: o provocare pentru secolul XXI
Misiunea fundamentală a individului în societate constă în cultivarea și dezvoltarea intelectului, care reprezintă atributul suprem al personalității umane. Intelectul, caracterizat printr-o gamă diversă de cunoștințe și abilități cognitive, conferă acestei personalități o substanțială dimensiune ontologică. Această proprietate inalienabilă, imposibil de confiscat de către alții, impune o investiție constantă în procesul de dezvoltare și îmbogățire.
În demersul de a atinge un astfel de ideal, o preocupare de bază este menținerea unei curiozități nestăvilite. Această virtute reprezintă una dintre cele mai elevate manifestări ale naturii umane (Despre natura umană, de Roger Scruton), pregătind terenul pentru o înțelegere profundă și o descoperire neîntreruptă. În aceeași notă, autenticitatea, o calitate omniprezentă în tradiția filozofică, se prezintă ca fiind liantul în păstrarea inocentei curiozități a copilăriei. La polul opus, o lipsă de curiozitate sănătoasă sugerează acceptarea lumii și a realității ca o condiție inerentă care nu necesită a fi examinată în mod critic. Cu alte cuvinte, indiferent de circumstanțele temporale, perseverența în efortul de a ne cultiva curiozitatea, în contrast cu plictisul, lenea și acedia, rămâne o valoare perenă. (a se vedea research papers cu titlurile "Plictisul ca simbol al rupturii de transcendență în filosofia și teologia medievală: O analiză a perspectivelor lui Augustin și Toma d'Aquino" și "Acedia în literatura și filosofia medievală. Studiu comparativ: de la Boethius și Dante la Hildegard von Bingen, Sfântul Ioan al Crucii și Marguerite Porete", disponibile gratuit în această revistă)
Așadar, transformarea pozitivă începe cu o întrebare inteligentă. Pentru omul contemporan, de exemplu, realizarea faptului că are timp să respire poate fi o descoperire covârșitoare. Seneca pare a vorbi în acest sens pentru cei ce se simt captivi timpului și presiunii sale, zicând: "Condiția tuturor celor ocupați este una tristă, dar totuși cea mai tristă este a celor care trudesc pentru interese ce nici măcar nu sunt ale lor, care își potrivesc somnul după somnul altuia, mersul după mersul altuia, care ascultă de porunci când e vorba de tot ce e mai liber pe lume – să iubească și să urască." (Alt timp nu am, p. 73). Astfel, în trezirea sa spirituală, omul realizează că experiența întâlnirii cu celălalt nu se reduce doar la "o mână care servește și încasează", ci se amplifică printr-o inimă care iubește să dăruiască dragoste, înțelegere, afecțiune, iertare și compasiune; evident, în mod responsabil și util pentru sine însuși. În această idee, oamenii conectați la sursa divină cântăresc lumea în trăiri autentice și onorează memoria universului, depozitar al celor trecute și viitoare, al curajului de a fi siprite nobile.
În continuare, educația, în definirea uzuală a termenului, presupune transmiterea și acumularea de cunoștințe și abilități într-un cadru instituționalizat. Este un proces riguros, reglementat și etapizat, care își propune să formeze individul. Cu toate acestea, educația, așa cum o cunoaștem astăzi, a ajuns să se transforme într-o simplă acțiune retorică de tip captatio benevolentiae. În acest sens, cultivarea acestei curiozități benefice necesită, de asemenea, atenție sporită la veracitatea informației. Într-o lume în care mass-media este adesea influențată de interese obscure, de la guvernul antinațional la grupuri de presiune, și abundența de știri false și dezinformări este copleșitoare, în mod special în social media, reiterăm, trebuie să ne cultivăm gândirea critică, abilitatea de a discerne între adevăr și minciună. În acest sens, în "Societatea spectacolului", Guy Debord, cu referire la dominația lui "a avea" asupra lui "a fi", descriptivă unei lumi superficiale, ne explică acestea: "Alienarea spectatorului în profitul obiectului contemplat (…) se exprimă astfel: cu cât contemplă mai mult, cu atât trăiește mai puțin; cu cât acceptă mai mult să se recunoască în imaginile dominante ale nevoii, cu atât își înțelege mai puțin propria existență și propria dorință." (Editura EST, 2001, capitolul "Separarea desăvârșită", fragment 30).
Mai mult decât atât, Intelectul (Neoplatonismul. Despre Frumos) este departe de a fi o abilitate simplă, ce poate fi evaluată exclusiv prin criterii simpliste precum notele academice, să privim cu ochii limpezi la această paradigmă instituțională. Într-adevăr, este nevoie de o dezvoltare complexă și diversă pentru a dobândi o cultură înaltă. Această evoluție nu se limitează la acumularea de noi cunoștințe sau dezvoltarea abilităților specifice, ci implică și preocuparea pentru identificarea propriilor limitări și așteptări. O astfel de evoluție necesită, de asemenea, dispoziția de a ne îmbogăți propriul univers intelectual prin implicarea în discuții și activități înălțătoare, atât într-un cadru formal, cât și într-un informal. În contrast, relativismul cultural se forjează adesea în spații ostentative marcate de frivolitate, precum mastodontul corporatist. Aici mulți sunt transmutați în simpli pioni, lipsiți de zelul explorator în lumea cunoașterii formelor abstracte, parentetic, mereu relevante, cum ar fi arta, literatura, filosofia și teologia. Pentru asemenea protagoniști, amalgamul numit "cultură" este resimțit ca un asortiment de obiceiuri periferice, cum ar fi gastronomia, moda, știrile can-can și așa mai departe. Bineînțeles, nu spunem că o parte din acestea nu incorporează o anumită artă în ele, de pildă arta culinară prezentă la Michelin ori tradiția multimilenară din bucătăria vegetariană sau vegană indiană (ayurvedică).
Revenind, ei acționează în mod asemănător, motivați de o sete inextingibilă de succes material, diferențele dintre aceștia rezumându-se la aspectele profane. Din acest motiv, afirmă că toate sunt egale și relative, deoarece valorile lor pot fi evaluate doar subiectiv, în acest peisaj sumbru, aculturația religioasă fiind o chestiune tot mai pregnantă. Un exemplu elocvent despre inversarea priorităților și inculturație: Francisc de Xavier, în spaniolă Francisco de Gassu y Javier, a fost unul din primii misionari creștini din Asia de Est și unul din întemeietorii ordinului iezuit. Francisc a fost principalul discipol și colaborator al lui Ignațiu de Loyola. Ajuns în Japonia, purta o reverendă neagră, tipică primilor iezuiți; pentru acest lucru fiind desconsiderat de către japonezi, "care îl priveau ca pe un cerșetor, un barbar care nu merita nicio atenție". Pentru cei spirituali, însă, există o singură prioritate, din care derivă toate celelalte, anume contopirea cu divinitatea și, prin urmare, fericirea nu doar individuală, cât și cea comunitară. În consecință, un relativism cultural creștin, de exemplu, nu este fezabil.
În contextul acestor dezvoltări, credem ferm că fiecare individ, indiferent de vârstă, poziție socială sau nivel de educație, deține în adâncul său o înțelepciune unică care întreține trena evoluției sale intelectuale și, implicit, a societății. Prin urmare, considerăm crucială deschiderea către dialogul cu sinele, cât și spre cel intercultural și interreligios, toate văzute ca oportunități de învățare și transformare reciprocă. Desigur, sub nicio formă nu ne referim la o interacțiune dezumanizatoare, i.e. o acțiune de metisaj sau asimilare culturală, ci la întrebări juste, legate de taxe sau de sistemul educațional și de sănătate, la domenii de cercetare, cultură ori la propagandă, nu la chestiuni de o superficialitate ucigătoare, după cum a așezat într-un tulburător pasaj Feuerbach: "Dar, firește, timpul de azi... preferă lucrului existent imaginea, originalului – copia, realității – reprezentarea, esenței – aparența; căci sfântă pentru el este numai iluzia, profan este însă adevărul." (Ludwig Feuerbach, "Esența creștinismului", trad. de Petre Drăghici și Radu Stoichiță, Editura Științifică, București, 1961, p. 21). Drept urmare, un dialog franș, chiar și în conotație ecumenică, conferă un prestigiu înaltei noastre naturi umane: comunicarea cu Divinitatea și buna interacțiune cu semenii noștri. Bineînțeles, acestea trebuie realizate cu răbdare și cu discernământ, totodată, păstrându-ne identitatea personală, spirituală, biblică, religioasă, națională, politică și culturală.
În cele din urmă, desăvârșirea educațională se prezintă ca un mod de viață prin care ne rafinăm gândirea și ne fructificăm sănătosul spirit critic, astfel încât să generăm, în adevăratul sens al cuvântului, o atmosferă democratică; o stare de bine pentru sine și pentru colectivitate. Un procedeu instructiv formal și autodidactic devine imperativ. Contemplând la opere precum "The Agony in the Garden" (c.1450-53), de Fra Angelico, documentându-ne despre munca lui Matteo Ricci ori despre cea a lui Luigi Pirandello, putem dobândi nu doar un rafinament lingvistic, ci și o înțelegere mai adâncă a celor ce sunt pe acest pământ.
Bibliography:
1. Seneca. (2014). Alt timp nu am. Editura Seneca Lucius Annaeus.
2. Scruton, R. (2023). Despre natura umană. Editura Humanitas.
3. Debord, G. (2001). Societatea spectacolului. Editura EST.
4. Feuerbach, L. (1961). Esența creștinismului. Editura Științifică, București.