Postitori de la Prostie. Reflecții asupra păcatelor omului modern: O analiză interdisciplinară

Cele trei păcatele capitale împotriva sufletului sunt identificate în refuzul de a îmbrățișa iubirea, de a practica iertarea și de a intra în dialog cu spiritul sacru din noi înșine și din celălalt. Concomitent, lipsa exercitării și dezvoltării gândirii critice, tendința spre supraîncărcare informațională lipsită de relevanță și evitarea dialogurilor și activităților intelectual stimulante reprezintă crime împotriva minții, amenințând creativitatea, imaginația și progresul multilateral al individului.

 
În ce privește corpul uman, este arhicunoscut că intoxicația cu alimente nepotrivite sau consumul excesiv de alcool și tutun, relațiile sexuale pasagere și lipsa odihnei corespunzătoare afectează negativ sănătatea fizică și viața de zi cu zi, acestea putând fi percepute ca "modele" de degradare a sinelui. Ce este automutilarea aceasta sufletească, pe lângă un urlet mut intern, dacă nu o formă mascată de ușoară prostie. Cu alte cuvinte, de ce i-aș oferi altuia puterea mea, lăsându-l mai târziu să îmi șteargă complet memoria și identitatea? 

În plus, absența unei educații continue, fie în cadrul familial, al instituțiilor de învățământ sau în societate, ori lipsa implicării în dezbateri sociale și acțiuni civice, sau ignorarea comunicării eficiente între sexe pot genera abuzuri, tensiuni și divizări sociale. În lumina acestor constatări, recunoașterea importanței introspecției, a practicilor educaționale autodidacte multidisciplinare și a angajamentului emoțional autentic în relația cu sine și cu ceilalți devine imperativă pentru a clădi și susține o atmosferă familială și socială armonioasă. Pe de altă parte, neglijarea acestor aspecte poate adânci crizele individuale și dramele interpersonale.

În perspectivă, cele trei păcate "fundamentale" în formarea familială disfuncțională includ instituirea unei relații fără cunoașterea prealabilă a propriei ființe și a partenerului, nerespectarea implicării afective și incapacitatea de a comunica eficace. Toate acestea sunt semnalele unui tipar de individ des întâlnit, cum ar fi narcisistul care s-a angajat într-un contract de căsătorie din motivații pur materialiste, hedoniste și machiavelice. Prin urmare, necesitatea adoptării unei igiene mentală, fizică și spirituală, precum și respingerea sedentarismului intelectual și spiritual devine evidentă în era contemporană.

Aceste aspecte constituie puncte cardinale în căutarea evoluției noastre ca indivizi unici și ca membri ai unei societăți sănătoase, care pot fi explorate adânc în manieră specializată sau holistică. Unul dintre ele a devenit focusul în analiza comportamentelor aberante și deviante în mediul online: demonizarea gândirii critice. Deformarea și confuzia premeditată între gândirea laterală și cea critică, judecată dreapta și calomnie, alături de o presupusă lipsă de proprietatea termenilor, sunt adesea executate de structurile suprastatale și instituțiile politice, juridice, medicale, religioase etc. cu scopul de a-și perpetua și intensifica autoritatea, în defavoarea binelui colectiv și al evoluției culturale, naționale și civilizaționale.

 
Mai mult, oamenii care nu lucrează cu sinele lor, simțindu-se amenințați de critica constructivă, voit sau nevoit încurajează un sistem dictatorial. Reiterăm că numai în societățile totalitare se mizează pe anularea libertății de gândire și exprimare. În asemenea comunități, cunoașterea psihologică este portretizată ca un demon pentru "plebe", dar folosită de către megalomanii din societatea patriarhală șubredă. Astfel, agenți precum cei din comunitatea manosphere caută să promoveze mentalități sexiste, prezentând deconstructivismul ca o entitate monstruoasă. Cu toate acestea, subiectul menționat este unul asupra căruia ne vom îndrepta cu alte ocazii, analizând toate caracteristicile sale.

În concluzie, postul pe care îl propun se prezintă asemenea unei meditații asupra Luminilor și Umbrelor Sufletului, după cum spunea și iubitul Petru Creția.

«Prostul nu poate pătrunde în miezul lucrurilor, nu are discernământ, percepe faptele în sine, desprinse din contextul lor, e incapabil să asocieze sau să disocieze, nu poate nici analiza o stare de lucruri cât de cât complexă, nici sintetiza elemente în aparență disparate. Cum lumea îi este greu de înțeles, o potrivește el cumva puținei sale înțelegeri, punând de bine, de rău la un loc noțiuni false ori confuze, de obicei preluate anapoda din lunga și bogata tradiție a prostiei omenești. Lucru firesc, pentru că, neputând abstractiza, prostul trebuie să se folosească de generalizări gata făcute de alții, la fel de proști ca și el, dacă nu mai rău.
Într-adevăr, dintre două sau mai multe posibilități, prostul o alege fără greș pe cea mai stupidă și apoi se odihnește asupra ei. Ar fi de scris o morfologie a prostiei, în care diversele ei manifestări să fie elaborate și sistematizate ca paradigme, și o sintaxă a ei, adică o teorie a felului în care se desfășoară prostia, a dezacordurilor, a pleonasmelor și a elipselor ei, care nu sunt o economie de expresie, ci simple lacune prin care se strecoară incoerența. Prostul nu are o clară conștiință de sine, nu învață din experiență și ca atare nu este autocorectiv. Prostia se hrănește din puținul ei și se regenerează din propria ei substanță, rămânând mereu egală cu sine.

 
Într-o însemnare intitulată Caracter de prost, Eminescu vorbește de "Luarea metaforelor ad litteram" și de "stăruința în neghiobie". Într-adevăr, și e o observație subtilă, cum ar putea suplini prostul cel de-al treilea termen al comparației, a cărui absență este definitorie pentru metaforă, când el nu e în stare nici de o comparație desfășurată, lipsindu-i capacitatea de a observa similitudini. Dacă îi vorbești de noaptea neființei, el crede că se lasă întunericul și aprinde lampa. Cât despre "stăruința într-o neghiobie", ea este una din principalele caracteristici, și dintre cele mai de temut ale omului prost, care, pe cât de ușor concepe o idee neroadă, pe atât de greu se desparte de ea.

 
Mobilitatea și readecvarea sunt prerogative ale inteligenței. Prostul nu se descurcă în plan pragmatic pentru că încurcă până la catastrofă relația dintre mijloace și scopuri. În sângele lui curge, ca o esență tare, o chintesență a ceea ce în germană s-ar putea numi Urdummheit, prostia originară, cea de la obârșia vremurilor. Numai că această infirmitate și deficiență a intelectului nu este întotdeauna inocentă, și atunci încep necazurile. Într-adevăr, prostul e și el om și trebuie să o scoată cumva la capăt pe lumea asta, și cât mai bine dacă se poate. Prostia produce aproape întotdeauna manifestări aberante și nocive în ordinea moralității.

Neștiind ce statut are și ce loc i se cuvine, prostul se amestecă unde nu-i fierbe oala, încurcă ițele, crezând că le descurcă, se face purtătorul celor mai imbecile prejudecăți, debitează, cu autoritate, cele mai uzate locuri comune, este bănuitor și susceptibil, neștiind de glumă, imaginează conspirații universale și vorbește ca un profet, mai și găsind pe cine să-l creadă; neavând îndoieli, devine dogmatic și tinde să facă din maxima acțiunii sale o lege universală. Și, neștiindu-și lungul nasului, e adesea peste măsură de obraznic și mai întotdeauna trufaș, pentru că prostul dacă nu-i fudul, parcă nu e prost destul. Iar când se întâmplă să fie și harnic, simțind în chip obscur că trebuie să-i substituie calității cantitatea umple și încurcă domenii întregi de activitate cu produsele sale inepte sau de-a dreptul delirante și e adesea răsplătit pentru asta cu distincții și ranguri.

Dar cel mai rău este că prostul, ajuns într-o situație critică din propria lui prostie, devine feroce și poate fi bestial. Mulți oameni au pierit zdrobiți de prostia biruitoare. Puținătatea spiritului naște monștri. Dar adevărata primejdie a prostiei stă în mulțimea proștilor: ne place, nu ne place, lumea e plină de proști. Tot Creangă zică că, dacă prostia ar durea, ulițele ar vui de zbieretele proștilor. Iar lumea lui Caragiale, când mai explicit, când mai puțin, conține o cantitate explozivă de proști de toată seama. Prin mulțimea lor devin periculoși. Mai ales că ticăloșii inteligenți știu să se folosească de cei proști pe scară istorică, exploatând ticăloșia oarbă și tâmpă care dospește în prostia omenească.

 
Îi investesc cu putere, ținându-i însă la cheremul lor, și apoi îi asmut împotriva noastră ca pe o haită. Îi mai țineți minte pe activiștii obtuzi, trufași și brutali care umpleau ierarhia chinuitei noastre vremi de până mai ieri? Și nu-i simțiți cum mișună încă printre travestiți, multiplicându-se zgomotos ca legiuitori și autoritar ca guvernanți, trezind ecouri de prostie de-a lungul și de-a latul țării, răscolindu-i întunericul și ura pe care o emană întunericul? Ba simțim, prea bine simțim, și poate tot mai este ceva de făcut. Iarăși Eminescu, vorbind de moftangii, spune într-un loc: "Toți suspină pentru patrie cu fizionomia cea mai plângătoare de pe lume și toți nu vor binele, ci numai posturile patriei". Bine ar fi să nu aibă parte de ele, pentru că mare primejdie este pentru obște înălțarea proștilor în ranguri și dregătorii. Păcat de-o biată țară, i-ar fi ajuns ticăloșii.»

Referințe:

• Creția, P. (2020). Luminile și Umbrele Sufletului. Editura Humanitas. Capitolul "Prostia" (pp. 37-41).

Categories: theology, philosophy, psychology, culture

Genre: essay with elements of pamphlet and satire

Reading Level: Intermediate