Lenevirea și vocația: o explorare transformativă în filosofia și mistica creștină medievală. Studiul Predicilor lui Meister Eckhart

.

Într-o lume în care superficialitatea domină adesea discursul contemporan despre vocație, este imperativ să ne întoarcem spre înțelepciunea și profunzimea unor gânditori medievali precum Meister Eckhart, Héloïse d'Argenteuil, Teresa de Ávila și Duns Scotus.

Considerați figuri de referință în domeniul teologiei și filozofiei creștine mistice, aceștia au lăsat o moștenire impresionantă prin explorarea complexității condiției umane. Astfel, prezentul demers își propune ca obiectiv analiza înțelegerii unuia dintre acești giganți asupra vocației, temă profundă ce ascunde în ea un potențial de descoperire și înțelegere a sinelui și a țelurilor personale. Prin intermediul studierii învățăturilor sale, dorim să aducem lumină asupra modului în care putem surmonta stările negative, precum lenea, care adesea aduc alienarea.

Metodologia prezentului studiu se bazează pe o abordare hermeneutică a textelor considerate sursă primară în ceea ce privește conceptele abordate. De asemenea, se va examina contextul istoric și filozofic al perioadei medievale, cu scopul de a oferi o înțelegere mai amplă a influențelor și mediului în care s-au dezvoltat aceste idei. Având în vedere dimensiunea vastă și complexitatea operelor, prezentul eseu se va concentra asupra unui aspect al gândirii eckhartiene. Prin urmare, acest demers nu poate cuprinde în totalitate filozofia sa exhaustivă, fiind limitat de natura sa în cercetarea actuală. Cu toate acestea, sperăm că, prin prezentul text, să stimulăm cercetările viitoare referitoare la opera impresionantă din sfera misticii medievale creștine în cadrul comunității academice românești.

Drept urmare, investigația de față se prezintă ca o continuare a studiilor Plictisul ca simbol al rupturii de transcendență în filosofia și teologia medievală: O analiză a perspectivelor lui Augustin și Toma d'Aquino (aici) și Acedia în literatura și filosofia medievală. Studiu comparativ: de la Boethius și Dante la Hildegard von Bingen, Sfântul Ioan al Crucii și Marguerite Porete (aici), prin care ne propunem să analizăm înțelegerea lui Maister Eckhart asupra plictisului, acediei și lenei în relație cu vocația și ocupația. Aceasta se constituie ca o intrigă stimulantă pentru cititorii devotați ai eminentei publicații, care au manifestat un vădit interes pentru temele explorate în ultima perioadă.

Capitolul I. Scurt istoric

Originar din Hochheim, Germania, Meister Eckhart, cunoscut și sub numele de Eckhart von Hochheim, reprezintă o figură remarcabilă și de mare influență în cadrul teologiei și filozofiei medievale. Există informații conform cărora s-a alipit Ordinului Dominican într-o etapă timpurie a existenței sale. A avut privilegiul de a studia la Universitatea din Paris, una dintre cele mai prestigioase instituții de învățământ superior ale vremii. Aici, Eckhart a avut oportunitatea de a se familiariza cu operele filozofilor antici, teologilor și filozofilor medievali, ceea ce i-a conferit o înțelegere profundă a subtilităților filosofiei și teologiei. În cele din urmă, a devenit profesor în cadrul universității, atrăgând mulțimi de ascultători și captivând mințile și inimile studenților săi prin stilul său elocvent. Era renumit pentru talentele sale oratorice și pentru capacitatea de a atrage atenția printr-o înțelepciune deosebită și prin descoperirea cu curaj a subiectelor tabu.

Fiind un susținător fervent al gândirii neoplatoniste, influențat de operele filozofilor mistici precum Pseudo-Dionisie Areopagitul, Ioan Scotus Eriugena, Augustinus Aurelius, Thomas Aquinas, Averroes,  și, nu în cele din urmă, de mistica Marguerite Porete, Eckhart a dezvoltat o teologie profundă, în care a combătut dualismul și a subliniat importanța uniunii cu divinul. Cu toate acestea, doctrina și opiniile sale au stârnit polemici în timpul vieții sale, anumite aspecte ale învățăturii fiind percepute ca eretice sau contradictorii cu dogmele bisericii. În cele din urmă, în 1326, Eckhart a fost acuzat de erezie și a fost supus anchetei autorităților bisericești. Deși a negat vehement acuzațiile, acesta a fost silit să renunțe la multe dintre ideile sale. La o listă de erori, el a răspuns publicând o Apărare în latină și apoi a cerut transferul la curtea Papei din Avignon. Când i s-a cerut să justifice o nouă serie de propoziții extrase din scrierile sale, el a declarat: "Poate că pot greși, dar nu sunt eretic, căci greșeala ține de minte, iar ereziile de voință!". În fața judecătorilor care nu aveau o experiență mistică comparabilă cu a sa, Eckhart s-a referit la o certitudine interioară: "Ceea ce am predat este adevărul curat." În 1328, acesta a murit anonim. Chiar dacă a fost în mare parte neglijat până la sfârșitul secolului al XIX-lea, în prezent este considerat unul dintre cei mai importanți teologi și filozofi ai Evului Mediu. A lăsat în urmă o vastă colecție de predici, care au fost consemnate și publicate de discipolii săi, ideile sale despre conexiunea între umanitate și divinitate continuând să influențeze gânditorii și spiritualiștii de-a lungul secolelor. [1] 

Eckhart a redactat patru lucrări în limba germană, denumite în mod obișnuit "tratate". Lucrarea germană cel mai bine atestată din această perioadă din viața sa este Cartea Consolării Divine (the Book of Divine Consolation), dedicată reginei Ungariei. Celelalte două tratate au fost The Nobleman și Despre Desprindere. Învățăturile mature ale lui Eckhart descriu patru etape ale unirii dintre suflet și Dumnezeu: nesemănarea, asemănarea, identitatea și ruptura. La început, Dumnezeu este totul, iar creatura este nimic; în stadiul final, "sufletul este deasupra lui Dumnezeu". Forța acestui proces este desprinderea. [2]

1. Prima etapă, nesemănarea, subliniază că "toate creaturile sunt pură neantizare. Nu spun că sunt mici sau neînsemnate: ele sunt pură neantizare." În timp ce Dumnezeu deține ființa în mod esențial, creaturile nu sunt deținătoare de ființă, ci o primesc ca pe un derivat. "Substanța (a lucrurilor) este în Dumnezeu." Sufletul nobil se mișcă printre lucrurile cu un sentiment de calm și de detașare, fiind conștient că acestea nu posedă valoare în sine, dar fără a ignora prezența lui Dumnezeu în ele.
2. Etapa a doua, asemănarea, indică că omul, eliberat de atașamentul față de lucruri particulare, descoperă că este o imagine a lui Dumnezeu. După o perioadă de asimilare, el devine o oglindire a divinului, Fiul, imagine a Tatălui, se auto-generează în sufletul desprins. Ca imagine, "tu trebuie să fii în El și pentru El, nu în tine și pentru tine."
3. A treia etapă, identitatea, prezintă numeroase afirmații ale lui Eckhart despre unirea dintre Dumnezeu și suflet, dar trebuie înțelese cu precauție, deoarece el nu se referă la o identitate substanțială, ci la o unitate a operației divine și a devenirii umane. Dumnezeu nu mai este perceput ca o entitate externă omului, ci devine complet interiorizat. De aici afirmații precum: "Ființa și natura lui Dumnezeu sunt ale mele; Iisus pătrunde în cetatea sufletului; acolo scânteia din suflet este dincolo de timp și spațiu; lumina sufletului este necreată și nu poate fi creată, posedă pe Dumnezeu fără nicio mediere; miezul sufletului și miezul lui Dumnezeu sunt unul."
4. Ultima etapă, ruptura, subliniază că identitatea cu Dumnezeu nu este suficientă; a renunța la toate fără să-L abandonezi pe Dumnezeu nu este încă o renunțare totală. Omul trebuie să trăiască "fără a ști de ce." El nu trebuie să caute nimic, nici măcar pe Dumnezeu. Această gândire îl conduce pe om într-un deșert, anterior existenței lui Dumnezeu. Pentru Eckhart, Dumnezeu există ca "Dumnezeu" doar atunci când creatura îl cheamă. Eckhart numește "Dumnezeu în esență" originea tuturor lucrurilor care transcende conceptul de Dumnezeu (Dumnezeu conceput ca Creator). "Dumnezeu și Dumnezeirea sunt la fel de distincte ca cerul și pământul." Sufletul nu mai este Fiul. Sufletul devine acum Tatăl: el se auto-generează prin Dumnezeu ca o persoană divină. "Dacă eu nu aș exista, Dumnezeu nu ar fi Dumnezeu." Astfel, desprinderea atinge momentul culminant în ruptura deasupra divinității. Această concepție, corect înțeleasă, reprezintă esența creștinismului și retrasează, pentru credincios, calea Crucii lui Hristos.

Aceste învățături se regăsesc și în lucrările sale în limba latină. Cu toate acestea, Latin Sermons, Commentaries on the Bible, and Fragments sunt mai scolastice. Cu toate că filosofia lui Eckhart înglobează elemente grecești, neoplatonice, arabe și școlastice, aceasta emană o unicitate inconfundabilă. Doctrina sa, deși uneori enigmatică, se inspiră întotdeauna dintr-o singură și simplă experiență mistică personală, pe care o definește prin multiple denumiri. Prin aceasta, el a demonstrat a fi și un pionier în limbajul german, contribuind la introducerea unor termeni abstracți. În a doua jumătate a secolului al XX-lea, interesul pentru Eckhart a crescut semnificativ în rândul anumitor teoreticieni marxiști și practicanți ai budismului zen. [3]

Capitolul II. Reflecția filozofică asupra teologiei apofatice în depășirea letargiei spirituale: Metanoia ca un vehicul revelator al vocației

În cadrul tradiției creștine occidentale, teologia negativă are un rol important, acționând ca un remediu împotriva tradițiilor predominant pozitive sau catafatice ale creștinismului occidental. În secolul al XX-lea, C. S. Lewis și Karen Armstrong au promovat adoptarea teologiei negative pentru a curăța mintea de ideile preconcepute și concepțiile greșite despre Dumnezeu. Ivan Illich, un istoric și critic social, poate fi reinterpretat ca un teolog apofatic, conform asociatului său, Lee Hoinacki. Meister Eckhart, profund interesat de teologia apofatică, a subliniat importanța renunțării la toate formele de creație pentru a atinge unitatea cu Divinul. El a susținut că fiecare suflet uman găzduiește o "scânteie divină" ce poate fi eliberată prin intermediul contemplației și introspecției. [4]

Capitolul III. Corpul îngerilor în "Sermonts of Meister Eckhart"

Prin explorarea naturii umane și a căutării autentice a adevărului divin, Eckhart oferă o perspectivă "întunecată", dar, totodată, înălțătoare asupra acestor stări emoționale și mentale. El a dezvoltat o abordare profundă în ceea ce privește conceptul de vocație și interacțiunea acestuia cu sentimente de melancolie, plictiseală, lene și acedie, punctul de plecare în elaborarea concepției sale despre natura umană fiind apatia, percepându-o ca o stare de indiferență și pasivism, în care sufletul este incapabil să-și recunoască esența divină și potențialul spiritual. El descrie această stare ca fiind o formă de "melancolie sufletească" asociată cu o tristețe profundă și o formă de depresie spirituală, zicând: "în legătură cu contrastul dintre nobilul aspect interior al ființei umane și aspectul trupesc, filosofii păgâni Cicero și Seneca subliniază că nu există rațiune fără Dumnezeu, seminția divină existând în fiecare dintre noi. Asemenea unui muncitor harnic, aceasta crește rapid și se dezvoltă către Dumnezeu, de la care sămânța divină este împrumutată, iar rodul său este însuși caracterul divin. Asemenea sămânței de păr care va deveni un copac de păr, sau sămânței de nuc care va deveni un copac de nuc - sămânța lui Dumnezeu se hrănește exclusiv din dumnezeire, către Dumnezeu. Totuși, dacă sămânța bună este neglijată și lăsată astfel să fie afectată de buruieni sau de opresiuni, aceasta își va pierde esența și va fi încetinită în creștere. Origen, o voce puternică, observă că Dumnezeu însuși a sădit această sămânță în noi, care poate fi ignorată, dar nu poate fi distrusă sau eliminată prin trecerea timpului: aceasta va rămâne luminoasă și strălucitoare, îndreptându-se neîncetat către Dumnezeu." (p. 80).

De asemenea, este bine de știut, "conform Sfântului Grigorie, slujitori sunt predicatorii. Și într-un alt sens, slujitorul înseamnă îngerii, "îngerii care ne cheamă tot timpul cu o voce interioară." În al treilea rând, cred că acest slujitor, este scânteia sufletului, care este trimis acolo de către Dumnezeu și este lumina sa coborâtă din cer, reflectarea (sau imaginea) naturii sale divine și întotdeauna opusă "la orice nu este divin: nu o putere a sufletului, cum susțin unii teologi, ci o tendință permanentă către bine; da, chiar și în iad este înclinată spre bine. Conform învățătorilor, această lumină este de natura unui efort neîncetat; este numită sindereză, adică o uniune și o întoarcere. Are două lucrări. Una este remușcarea pentru imperfecțiuni. Cealaltă activitate constă în evocarea tot mai multă a binele și aducerea sa direct în suflet, chiar dacă este în iad. Este o cină mare. Este întocmai El care i-a spus slujitorului său: "Ieși și silește-i să intre, cei care sunt invitați, căci toate sunt acum pregătite." Tot ceea ce este sufletul primește. Ceea ce își dorește sufletul este acum pregătit. Lucrurile pe care Dumnezeu le dă au existat dintotdeauna. Iată-le noi și proaspete și toate simultan în eternitatea "acum". (p.88).

Capitolul IV. Condiția umană în ruptura de transcendentalitate

În viziunea lui Eckhart, plictiseala reprezintă o altă stare emoțională legată de apatie. Aceasta apare atunci când sufletul renunță la căutarea adevărului divin și se angajează în satisfacții pur materiale și plăceri efemere, susținând că "oamenii care trăiesc vieți superficiale doar ale eului exterior nu vor gusta niciodată eternitatea în această viață - nu vor ști ce înseamnă să iubească sau să trăiască și, astfel, vor respinge mereu venirea morții, pentru că nu vor avea experiența directă că frumusețea nu moare." (p.45). Eckhart susține că aceasta este o consecință directă a retragerii de la cauza divină primordială, ceea ce duce la pierderea contactului cu conexiunea spirituală și la lipsa bucuriei profunde (aici, cu sens de charity). În schimb, lenea este concepută ca o formă de rezistență pasivă care ne împiedică să ne îndeplinim menirea, fiind o refuzare de a accepta responsabilitatea pentru propria noastră creștere spirituală și pentru realizarea de sine. În continuare, acedia, o formă de delăsare (lehamite) spirituală și de lipsă de încredere în propria capacitate de a reuși, este considerată de Eckhart un tipar extrem de letargie și lene care ne ține prizonieri în obscuritatea profană. Autorul, asemenea tuturor misticilor dinaintea sa, din vremurile sale, și din toate timpurile care sunt și vor mai fi, concepe vocația ca pe o căutare a conexiunii cu divinul și exprimării autentice a sinelui în lume.

Drept urmare, "nimeni să nu-și judece niciodată faptele atât de pozitiv sau atât de bine făcute, încât să devină atât de lejer sau încrezător în acțiunile lor, încât rațiunea lor să adoarmă sau să devină leneșă. În schimb, ei ar trebui mereu să se înalțe cu cele două facultăți gemene ale rațiunii și voinței, activând astfel ce este mai bun în ei și protejându-se de orice rău cu ajutorul discernământului, atât în probleme interne, cât și externe. Astfel, nu vor eșua niciodată în nimic, ci vor progresa spiritual în mod constant." (p.14). Or, după cum spuneam în urmă cu mulți ani, nimic nu îți garantează raiul. Cu alte cuvinte, fie de ești maică sau călugăr, fie de ești bărbat preot ori ierarh și, nu în ultimul rând, femeie mistagog, toate aceste funcții nu îți garantează un loc la poarta celor veșnice. Însă, tocmai în una ca aceasta constă frumusețea divină, fiind și tu asemenea scărarului în urmarea lui către Dumnezeu și a Mântuitorului nostru, Iisus Hristos în ascultarea intuiției, călăuză spirituală izvorâtă din Duhul Sfânt.

Capitolul V. Dansul cosmic eckhartian. Noaptea întunecată a sufletului și separarea de păcatul lenevirii

În concepția eckhartiană, magnitudinea și enigma macro-cosmosului reprezintă un cadru în care aspirațiile noastre spirituale își pot găsi întruchiparea supremă în micro-cosmos. Tocmai din acest motiv, Eckhart susține că fiecare individ este plasat adânc în acest vast plan, cu o conexiune strânsă cu divinitatea și cu legăturile sale întrețesute cu lumea înconjurătoare. Similar cosmosului în sine, chemarea este o entitate complexă și diversă, intricată cu toate aspectele existenței, dimensiunea transcendenței constituind, la rândul ei, un element crucial în explorarea înțelegerii menirii noastre individuale și colective. În acest sens, «divinitatea face toate câte le cunoaște sub ochiul tău. Însă este foarte puțin probabil să le dezvăluie oricui și oricum. Chiar și îngerii cei mai înalți, pe măsură ce se înalță și intră în contact cu Dumnezeu, nici măcar n-au asemănare cu ceea ce este în Dumnezeu, mai mult decât negrul și alb pentru ceea ce este în Dumnezeu. Este cu totul diferit ceea ce au primit creaturile, dar toate își doresc să vorbească cât mai aproape de același lucru. Profetul spune: "Doamne, tu spui unul, iar eu înțeleg doi". Când Dumnezeu vorbește în suflet, după cum cade, el se divide. Cu cât ne înălțăm în înțelegerea noastră, cu atât mai mult suntem în El. În eternitate, Tatăl îi vorbește Fiul în permanență și revarsă toate creaturile în el. Toate au un apel să se întoarcă de unde au plecat. Întreaga lor viață și natura lor este o chemare, un zbor înapoi la ce au ieșit.» (p.71).

Mai specific, prin ridicarea minții la cele mai înalte nivele ale conștiinței și prin conectarea cu divinul, putem depăși limitele lumii fizice și putem accede la profunzimi și subtilități neexplorate anterior. În mod similar, tot ca o interpretare personală, conceptele de vocație și oglindă sunt interdependente. Deși autorul nu face referire la acest termen în mod explicit, oglinda devine un simbol al reflectării inter-spirituale, asemănătoare fenomenului de "noaptea întunecată a sufletului" (vezi studiul despre acedia, capitolul IV. Sfântului Ioan al Crucii în opera The Dark Night of the Soul) în care ne putem vizualiza și înțelege pe noi înșine în relația cu ceilalți. În contrast, orice deviere de la aceste idealuri este considerată un păcat față de sinele nostru divin. Cu toate acestea, autorul subliniază că, prin transmutarea păcatul în virtute, ne putem revitaliza în lume. «Poate veți spune: "Dar, domnule, ce trebuie să faci pentru a deveni acest deșert, golit de sine și creaturi? Ar trebui să stai așteptându-l pe Dumnezeu tot timpul și să nu faci nimic sau ar trebui să faci ceva între timp, cum ar fi rugăciunea sau lectura sau o activitate bună precum mersul la biserică sau studierea Bibliei?" (...) Cum să zic, seara nu vine niciodată fără ca toată ziua să meargă înainte. La fel ca și lumina divină care se înalță în suflet care eclipsează treptat puterile sufletului până la sosirea amiezii. Fără zi, fără zi spirituală, nu există omul lui Hristos.» (pp. 79, 81).

Capitolul VI. Feminism cu feminitate intelectuală în identitatea biblică

Mai departe, vocația și identitatea biblică ilustrează o relație ineluctabilă și infranșisabilă, sugerând că fundamentul esențial al acesteia decurge din legătura cu transcendentalitatea,. "Atunci când un om se bucură să citească sau să audă despre Dumnezeu, aceasta vine din har divin și este o bucurie împărătească pentru suflet. A-l avea pe Dumnezeu în gândurile tale este mai dulce decât mierea, dar a fi conștient de Dumnezeu este o consolare peste măsură pentru sufletul nobil, iar unirea cu Dumnezeu în dragoste este bucurie veșnică pe care o râvnim aici pe măsură ce suntem pregătiți pentru ea" (p.44). Eckhart teoretizează că, asigurând o extensie a identității noastre biblice, vocația este privită ca un mecanism prin care putem exprima și manifesta virtuțile cardinale, dogmele și valorile Scripturii, astfel încât "celor cărora Dumnezeu le oferă această hrană, atât de parfumată, atât de delicioasă, sufletul acela nu va dori să guste niciodată altceva". (p. 87).

Discursul său stipulează faptul că, legătura intrinsecă dintre vocație și identitate religioasă reprezintă o expresie a chemării divine în viața noastră, aceasta furnizând un cadru propice ascensiunii, cum ar fi prin intermediul practicilor de rugăciune, meditație și multiple forme de spiritualitate, zicând: "Toate practicile pioase - rugăciunea, cititul, cântatul, vegherea, postul, penitența sau orice disciplină ar fi fost concepute pentru a ne prinde și a ne ține departe de lucruri străine și necredincioase. Să presupunem că cineva simte că Duhul lui Dumnezeu nu lucrează în el, ci în schimb că omul interior este părăsit de Dumnezeu, atunci acesta este momentul potrivit pentru ca omul exterior să exerseze virtuțile practice, în special pe cele care sunt cele mai fezabile și mai utile pentru el; nu în scopuri egoiste, ci ca, respectând adevărul și evitând să fie condus de ceea ce este grosier, el să se agațe strâns de Dumnezeu, care nu va trebui să-l caute departe, ci îl va găsi la îndemână când alege să se întoarcă și să își continue lucrarea sa în sufletul său. Dar dacă un om are o experiență autentică a vieții interioare, atunci să renunțe cu îndrăzneală la toate disciplinele exterioare, chiar și la acele practici la care este angajat și din care niciun papă sau prelat nu te poate elibera. De jurăminte făcute lui Dumnezeu nicio persoană nu te poate scuti: aceste jurăminte sunt un legământ între tine și Dumnezeu. Dar presupunând că cineva a luat jurăminte solemne de a ține post, să zicem, sau de rugăciune sau pelerinaj, atunci intrând într-un ordin, acesta este eliberat de ele imediat: în ordin, obligația este către binele ca întreg, către însuși Dumnezeu." (p. 19).

Din acest motiv, iubirea, compasiunea și înțelepciunea sunt exemple de astfel de daruri spirituale pe care trebuie să ni le însușim și să le transmitem în lume prin manifestarea vocației, deoarece «nu putem, mai bine decât prin iubire, să învingem dușmanul diabolic și să-l împiedicăm să ne facă rău. De aceea este scris: "Iubirea este puternică ca moartea și dură ca iadul. Moartea separe sufletul de trup, dar iubirea separă toate lucrurile de suflet; ea nu va tolera ceea ce nu este Dumnezeu sau al lui Dumnezeu."... ». (p.25)

Capitolul VII. În altarul transformării. Divinul feminin și divinul masculin în ascensiune

În profunzimea sa ontologică, relația strânsă dintre educație și vocație în lumina gândirii eckhartiene poate fi percepută ca o simfonie a cunoașterii și a destinului individual. Meister Eckhart ilustrează că, printr-un proces de educație autentică, individul își deschide drumuri către auto-realizare și descoperirea vocației sale unice. Adepții eckhartismului susțin că educația este nu doar un vehicul pentru acumularea de cunoștințe, ci și un altar al transformării, oferindu-le posibilitatea indivizilor de a-și exprima lumina propriilor chemări profunde în lumea lor. Vocația și autoeducația se împletesc armonios într-un dans existențial, gravitând în jurul axei introspecției și a aspirației spre autentica realizare de sine. Eckhart subliniază subtil că, prin autoeducație, individul devine, în conlucrarea cu providența divină, arhitectul propriei sale căi, explorând pasiunile și talentele ce zac adânc în ființa sa. Acest proces intern de iluminare și descoperire conduce către o revelație a sinelui profund, îndrumându-ne către manifestarea chemării interioare personale în lumea exterioară.

Îmbinând spiritul vocației cu esența formativă a educației, individul se lansează într-un nemărginit spațiu de cunoaștere și descoperire. Eckhart își îndeamnă astfel discipolii să abordeze educația formală în instituțiile de învățământ structurate ca un pilon al înțelegerii și materializării vocației lor. Însă să înțeleagă că, în egală măsură, odată cu educația informală, i.e. prin intermediul experiențelor educaționale autodidacte, individul explorează și dezvoltă aspecte minuțios distinse și distincte ale chemării sale, completând lacuna necunoscutului din spațiile academice clasice cu o adâncă și lucidă cunoaștere de sine și a lumii înconjurătoare. În acest sens, «aproape, spun, pentru că creaturile sunt toate mijloace. Mijloacele sunt duble. Unul, fără de care nu pot ajunge la Dumnezeu, este munca, vocația sau chemarea în timp. (Celălalt mijloc este altruismul.) Munca este practica exterioară a faptelor bune, în timp ce chemarea implică folosirea discernământului. Suntem aduși în timp astfel încât ocupările noastre sensibile să ne ducă mai aproape și să ne facă mai asemănători cu Dumnezeu. Sfântul Pavel avea acest lucru în minte când vorbea despre "răscumpărarea timpului" și despre "zilele rele." (...) "Răscumpărarea timpului", aceasta înseamnă ascensiunea continuă a minții către Dumnezeu, nu în imaginație, ci într-o adevărată aventură intelectuală. Și "zilele sunt rele", acest concept poate fi explicat astfel: Ziua presupune noapte. Dacă nu ar exista noapte nu am vorbi despre zi. Ar fi tot lumină. Aceasta era ideea lui Pavel: o viață sub soare este prea scurtă, deoarece este supusă perioadelor de întuneric care acoperă și obscurează casa veșnică a sufletului. Prin urmare, și îndemnul lui Hristos, "Lucrați cât aveți lumină." Cine lucrează în lumină se ridică drept spre Dumnezeu fără nicio piedică: lumina sa este chemarea sa, iar chemarea sa este lumina sa. Așa a fost și cu Marta. Prin urmare, El ii spune: "Un lucru este necesar, nu două." » (p. 93).

În continuare, în esența filozofică a interdependenței dintre vocație și cultură, Meister Eckhart explorează cu iscusință cum cultura, ca un ocean bogat și vast al cunoașterii umane, poate modela și determina înțelegerea și exprimarea vocației individuale și colective. Cu deschidere către profunzimile psihice și spirituale, cultura devine atât o sursă de inspirație divină, cât și un baraj pe drumul explorării vocaționale. De exemplu, arta și literatura, ca pânze ale creativității umane, ocupă un loc special în dialogul cu vocația, în atingerea cerului limpede al divinității. Arta comunică în mod profund și neofilit cu inimile noastre, transcendând cuvintele și limitele limbajului, iar literatura ne oferă o panoramă extinsă spre diferite lumi și perspective de conștiință, educându-ne în însăși arta conexiunii cu umanitatea și înțelegerii vocației noastre în contexte pluridimensionale. «Atunci când realizăm o asemenea transformare, profetul exclamă: "Doamne, mai dulci decât mierea sunt judecățile Tale." În cele din urmă, sufletul perfect experimentează recunoștința profundă pentru toate darurile acordate de Dumnezeu, și începe să aprecieze aceste daruri cu aceeași generozitate, indiferent dacă sunt proprii sau adiacente. Această atitudine derivă dintr-o iubire perfectă și dezinteresată, completându-ne și transcendându-ne pe plan spiritual. Prin intermediul acestor stadii succesive, sufletul este înălțat dincolo de limitările sale egoiste, fiind purtat și încorporat în Divinitate cu fiecare pas făcut în această direcție.» (p. 206)

Capitolul VIII. The Omnibus Homo Sacer. Infinitum

Chiar dacă spiritul este transnațional, din punct de vedere spiritual aparținând doar cosmosului și divinității, deci patriei pământului etern, lumii din ceruri, Eckhart, în dansul său pasional retoric pastoral, susține cu căldură că vocația noastră aduce o notă distinctivă și inovatoare la mozaicul identitar, manifestat prin valorile și talentele nostre, acesta fiind revărsat în peisajul colectiv, căci toți suntem Unul. De altfel, "când suntem înconjurați de lumină eternă, tu și eu suntem unul: noi doi suntem unul. Stând deasupra tuturor lucrurilor și sub Dumnezeu pe cercul eternității, spiritul arzător este dublu, pentru că vede pe Dumnezeu fără mijloace. Cunoașterea și ființarea sa, sau cunoașterea și obiectul cunoașterii nu vor fi niciodată unul până când nu-L va vedea pe Dumnezeu (fără nimic între ei). Atunci spiritul este văzut ca fiind Dumnezeu, liber de toate formele." (p. 93). Cu alte cuvinte, identitatea națională devine un compas moral ce contribuie la forjarea identității noastre naturale individuale, oferind un cadru cultural și social care ne încurajează și ne sprijină în călătoria manifestării vocaționale, întru propulsarea spre culmi neatinse ale evoluției spirituale. Identitatea națională este spațiul în care pictorul hermetic își pictează evoluția ancestrală; ea se așează într-un timp și teritoriu bine definit, însă trece granițele spațiale și temporale.

În continuare, vocația și identitatea politică se intersectează ca două reverberații ale acțiunii noastre în peisajul arid al politicii contemporane. Eckhart subliniază că vocația este strâns interconectată cu valorile și principiile noastre politice. Astfel, se impune să recunoaștem influența profundă pe care identitatea politică o are asupra împlinirii menirii, angajându-ne în politica într-un mod care reflectă și împărtășește rădăcinile noastre spirituale fundamentale. Să înflorim vocația în aria ideologică reprezintă o provocare intensă, ce poate elibera individul din lanțurile rigidității și conformismului ideologic, deschizându-i orizonturi insuflate de libertate și curaj. Drept consecință, cunoașterea teologiei politice reprezintă punctul culminat în elevarea omului creștin actual.

În cele din urmă, contextul social, economic și politic se configurează ca un peisaj complex al ecoului vocațional în quest-ul (căutările) spre înălțimi transcendente. Eckhart proclamă că, deși contextul social și cultural poate oferi atât oaze de oportunități, cât și obstacole în sudarea vocației, este, în primul rând, responsabilitatea noastră să rămânem fideli chemării profunde a sufletului și să fim conștienți de realitatea multifacetică în care ne scăldăm. Astfel, omul nou în Hristos trebuie să fie atent la schimbările din sfera de teologie socială și economie teologică, tocmai spre a ști cum să opereze cu acestea, în interesul său și al colectivității, evident, cel mai înalt.

Concluzie

Prin investigarea prețioaselor gânduri emise de Meister Eckhart, prezentul eseu intitulat "Lenevirea și vocația: o explorare transformativă în filosofia și mistica creștină medievală. Studiul Predicilor lui Meister Eckhart" ne incită la o reflecție asupra interconexiunilor subtile dintre stările de plictiseală și lene și vocație și identitate, în special identitatea christică. În esență, manifestul temeinic al prezentei analize este de a ilustra îndemnul ferm a lui Eckhart către discipolii săi de a aborda în mod corect educația, văzută ca un pilon fundamental al înțelegerii și materializării destinului și chemării.

Am analizat modul în care Eckhart definește lenevia ca o stare de atașament la creaturi și plăceri trecătoare și vocația ca o chemare la detașare și unire cu Dumnezeu. Am explorat, de asemenea, implicațiile practice ale ideilor acestuia pentru viața spirituală a individului. De asemenea, am înțeles că acesta a avut un impact semnificativ asupra misticii și filosofiei occidentale, inspirând numeroși gânditori de-a lungul secolelor, precum Johannes Tauler, Heinrich Suso, Jan van Ruysbroeck, Martin Heidegger și Jacques Derrida.

Acestea fiind zise, opera lui Eckhart oferă un bogat material de cercetare pentru teologi, filosofi și istorici. O direcție viitoare de cercetare ar putea fi explorarea influenței ideilor lui Eckhart asupra altor domenii, precum arta, literatura sau politica. O altă direcție ar putea fi o analiză comparativă a operei lui Eckhart cu cea a altor mistici și filosofi din diferite tradiții religioase.

Bibliografie: 

1. Eckhart, M. (2009). The complete mystical works of Meister Eckhart. (M. O'C. Walshe, Trans. & Ed., B. McGinn, Rev. with a Foreword). New York: A Herder & Herder Book, The Crossroad Publishing Company.
2. Eckhart, M. (1924). Sermons of Meister Eckhart, 1327.
3. Schürmann, R. (1978). Meister Eckhart, Mystic and Philosopher: Translation with Commentary. Indiana University Press.
4. Schürmann, R. (1972). Wandering Joy: Meister Eckhart's Mystical Philosophy.
5. Anonymous (Late 14th century). The Cloud of Unknowing. (Middle English: The Cloude of Unknowing)

Referințe:

1. Schürmann, R. (2023, October 22). Meister Eckhart. Encyclopedia Britannica. Retrieved from https://www.britannica.com/biography/Meister-Eckhart (Accessed 2024, February 16).
   
2. Carter, R.E. (2004). God and Nothingness: Two Sides of the Same Coin. In: Hackett, J., Wallulis, J. (eds) Philosophy of Religion for a New Century. Studies in Philosophy and Religion, vol 25. Springer, Dordrecht.
   

3. McMahon, A. (1909). Meister Johann Eckhart. In The Catholic Encyclopedia. New York: Robert Appleton Company. https://www.newadvent.org/cathen/05274a.htm

Categories: theology, philosophy

Genre: Hermeneutic writing

Reading Level: Master's Degree