Mândria, rod al tulburării.

17.07.2021

Mândria este o boală sufletească de temut, care se vindecă foarte greu. Nu este păcat mai urât înaintea lui Dumnezeu decât mândria. Sfinții Părinți o numesc "sămânța satanei". Mândria este încrederea în sine dusă până la extrem, care respinge tot ce nu este "al meu"; este izvor al mâniei, cruzimii, enervării și răutății; este refuz al ajutorului dumnezeiesc - dar tocmai cel mândru are deosebită nevoie de Dumnezeu, fiindcă oamenii nu-l pot salva atunci când boala aceasta ajunge în ultimul stadiu.

Să vedem acum simptomele și dezvoltarea bolii, totuși. Păcatul mândriei are în dezvoltarea sa câteva stadii, și începe cu slava deșartă.a) Simptomele slavei deșarte sunt: setea de laude; nesuferirea mustrărilor, moralei și reproșurilor; purtarea bănuitoare și ranchiunoasă, bănuirea altora; greutatea în a cere iertare; căutarea căilor ușoare; omul joacă permanent teatru în prezența altora, cu scopul de a prezenta o aparență evlavioasă, ascunzându-și cu multă grijă patimile și neajunsurile.

Omul încetează să-și mai vadă păcatele, nu-și mai bagă de seamă defectele, începe să-și minimalizeze vinovăția ori să și-o nege cu totul, ba uneori chiar s-o arunce asupra altora, și în schimb începe să-și exagereze și propriile cunoștințe, propria experiență, propriile calități și virtuți. Pe măsura evoluției bolii, în părerea sa despre sine el devine mare, vrednic de slavă. De aceea se și cheamă această boală "mania grando­rii". În starea aceasta, omul nu numai că-i osândește pe alți, ci începe să-i disprețuiască și să-i fie silă de ei, și chiar să le facă rău. Izbăvește-ne, Doamne, de asta! Iar când bolnavului i se pare că nimeni nu-l înțelege, nimeni nu-l iubește, ci toți îl persecută și vor să-i facă rău, boală aceasta se numește "ma­nia persecuției".

Mania grandorii și mania persecuției sunt cele mai răspândite forme de boală sufletească. Aceste boli sunt legate de aprecierea excesivă a propriei persoane, atunci când sentimentul exagerat al propriei valori stârnește dispreț și atitudine dușmănoasă față de oameni. Cel mândru este întotdeauna nemulțumit de cei din jur și de condițiile sale de viață, și de aceea ajunge câteodată la deznădejde, hulă, înșelare, iar uneori și la sinucidere. b) În stadiul de început, mândria este foarte greu de recunoscut!! Doar un duhovnic încercat sau un psiholog încercat poate stabili fără greș această patimă atunci când ea se află în fașă sau, în cazuri excepționale, prin marele ajutor al Bunului Dumnezeu, chiar însăși bolnavul își poate da seama de boala/ încercarea ce îl paște. Omul se poartă aparent normal, însă un ochi experimentat recunoaște în el începutul bolii. Omul e mulțumit de sine. Este bine dispus: cântă, zâmbește, adeseori chiar râde și câteodată hoho­teste fără pricină; face pe originalul, pe spiritualul; caută să atragă cu orice preț atenția celor din jur; îi place să vorbească mult, iar în convorbirile (cât și în scrierile) lui se aude la nesfârșit "Eu", însă un singur cuvânt dezaprobator face ca dispoziția lui să se schimbe rapid, și el devine abătut, ca în urma unei laude să înflorească din nou. În general însă, în stadiul acesta dispoziția lui rămâne luminoasă.

În continuare, dacă omul nu-și da seama de păcătoșenia sa, dacă nu se pocăiește și nu se îndreaptă, boala lui duhovnicească evoluează și se acutizează. În om apare convingerea sinceră de faptul că este mai presus de alții. Această convingere se transformă în patima de a comanda, și el începe să dispună după bunul plac de atenția, de timpul și de puterile altora. Devine obraznic: se apucă de orice, chiar dacă nu face decât să strice și să încurce, în toate se bagă, chiar și în familiile altora. În stadiul acesta, dispoziția omului mândru se strică, fiindcă el întâmpină deseori rezistența celor din jur. El devine, treptat, tot mai irascibil, încăpățânat, certăreț, nesuferit de nimeni. Firește, oamenii încep să-l evite, dar el este convins de dreptatea sa și consideră că pur și simplu nimeni nu vrea să-l înțeleagă, și ca atare o rupe cu toții. Răutatea și ura, disprețul și îngâmfarea se instalează și prind rădăcini în sufletul lui. Sufletul îi devine întunecat și rece, mintea i se întunecă, și omul iese din orice supunere. Scopul lui este să iasă cum vrea el, să-i facă pe ceilalți să se simtă inferiori, să-i impresioneze și să-și demonstreze "dreptatea". Tocmai trufași de felul acesta creează schismele și ereziile. Slava deșartă este o pierdere de vreme de fapt și de drept, căci, în loc să folosim timpul acela din viață pentru a face ceva constructiv, pentru a ajuta pe cineva de pildă, noi căutăm a ne lăuda cu una-alta, a-i obosi pe cei din jur cu cine știe ce realizări mărețe credem că avem. Însă, atâta timp cât lauda de sine sau căutarea laudei celor din jur nu ne aduce niciun beneficiu, nici nouă, nici celorlalți, e lesne de înțeles că aceasta grăiește povestea unui suflet trist, bolnav, care are mare nevoie de ajutorul și mângâierea Bunului Dumnezeu. c) În următoarea etapă de dezvoltare a bolii, omul o rupe și cu Dumnezeu... Tot ce are, inclusiv calitățile și unele virtuți, și le atribuie sieși. El e convins că-și poate aranja viața fără ajutorul altora și că poate dobândi singur tot ce-i trebuie în viață. El se simte mare voinic chiar și atunci când are o sănătate plăpândă. Se îngâmfă cu "înțelepciunea" sa, cu cunoștințele sale, și se mândrește cu tot ce are - iar rugăciunea lui devine nesinceră, rece, fără frângere de inimă, iar mai apoi încetează de tot să se mai roage. Starea lui sufletească se face negrăit de întunecată, dar totodată el e convins că e pe calea cea dreaptă și continuă să meargă cu grabă spre propria pierzare.

La întrebarea: "Cum să recunoaștem trufia din noi?", arhiepiscopul Iacov al Novgorodului, de exemplu, a scris următoarele: "Ca să o pricepi, ca s-o simți, bagă de seamă cum te vei simți atunci când cei din jurul tău fac ceva așa cum nu-ți place ție, împotriva voii tale. Dacă în tine ia naștere în primul rând nu gândul de a îndrepta cu blândețe greșeala, ci apare nemulțumirea și mânia, să știi că ești trufaș, și încă profund trufaș". Dacă până și cele mai mici nereușite te întristează și te apasă, încât nu te mai înveselește nici gândul la Purtarea de grijă dumnezeiască, ori de ești fierbinte față de nevoile proprii și rece față de nevoile celorlalți, sau dacă atunci când vezi restriștile altora, fie acesteia chiar și vrăjmași ai tăi, te bucuri, iar când vezi fericirea neașteptată a aproapelui te întristezi, ori dacă te jignesc chiar și observațiile moderate cu privire la neajunsurile tale, atunci, să știi că ești trufaș, și încă profund trufaș. Însă, e bine de știut că "Sufletul mândru e rob al fricii de fapt; nădăjduind în sieși, el se teme și de un zgomot slab, până și de o umbră. Fricoșii își pierd adeseori mințile, și pe drept - fiindcă drept este că Domnul să-i părăsească pe cei mândri, ca și ceilalți să învețe să nu se mândrească." după cum ne învață Sfântul Ioan Scărarul. d) Despre oamenii care trăiesc doar după voia lor și își satisfac patimile știm că voia lor este sămânță a iadului și că ea coboară sufletul în iad. Iar despre cei care se străduie să cunoască voia lui Dumnezeu și să-I urmeze putem și trebuie să vorbim mult, ca să îi ajutăm în această lucrare bună a lor. Dacă toți ar cunoaște lucrul acesta și și l-ar lămuri cu toată seriozitatea, puterea cea rea s-ar dovedi neputincioasă în viclenia sa și n-ar reuși să le insufle oamenilor gânduri trufașe nici dacă aceștia ar avea nenumărate fapte bune fiindcă fiecare și-ar spune cu sinceritate: "Cu ce mă pot lauda? Poate doar cu neputințele și păcatele - iar tot ceea ce am bun e de la Dumnezeu!

"Adevărul e că, strâmtă, spinoasă și grea este calea creștinu­lui căci ea cere multă și mare jertfă... cere lepădare de sine în numele iubirii de Dumnezeu și de aproapele, și în această cale îl întâmpină mereu ispite de la diavol. Este nevoie de o voință foarte puternică, lucrătoare, pentru a nu ceda smintelii, pentru a nu te teme de ispite, de lupta cu puterea cea rea. Pe de altă parte, largă, netedă și ușoară este calea omului care trăiește după voia diavolului, care răspunde la chemarea patimilor sale și le împlinește nazurile. Pe dinafară, această cale este semănată cu trandafiri, însă... pentru cât timp oare?Totuși este bine de știut că ispitele ne sunt de folos, dacă știm să le folosim. Ele pun la încercare, curățesc și luminea­ză sufletul, și arată cât este de puternică credin­ța noastră; de aceea nu trebuie să deznădăjduim atunci când vin ispitele, ci trebuie să ne luptăm vitejește cu ele și, lucrul principal, nu trebuie să dăm loc gândului: "Sunt mai bun ca alții!" Deci, să nu uităm că orice neplăceri și ispite am întâmpina în calea noastră trebuie să le primim întotdeauna ca pe niște încercări, nu ca pe niște semne ale lepădării de către Dumnezeu, de sinucidere. Ispita aceasta, a mândriei, a slavei deșarte, a trufiei, este o cale ce duce la cunoașterea lui Dumnezeu. Nenorocirile, necazurile și ispitele de tot felul ne frâng sufletul - însă Hristos, spre mângâierea celor necăjiți, spune: "că spre Mine a nădăjduit, și-l voi izbăvi pe el... și-l voi proslăvi... și-i voi arata lui mântuirea Mea." (Psalmi. 90,14-16). Amin!

Sursa: cuvântul- ortodox.ro, Adaptare texte: N.H