Poemul 4. "Dincolo de timp. Eu sunt Aurora!"

Doina amintirilor noastre se ivește acum în fața mea;

arde a mea floare albastră și ies mii de aburi din ea.

Căci tu m-ai omorât cândva cu nepăsarea ta;

căci tu m-ai ștrangulat deja cu minciuna.

Adevărul e că tu niciodată nu m-ai iubit-

fără doar și poate, tu doar te-ai jucat și cu șarmul tău m-ai ademenit.

De aceea mereu mă auzeai dar nu mă ascultai

și, astfel, în leagănul viselor noastre s-a ivit un șarpe în luna mai.

Și, de aceea, iarna dragostei noastre niciodată n-a existat

și din chinul singurătății niciodată tu nu m-ai eliberat.

Și din acea clipă m-am tot întrebat:

de ce pentru tine încă mai ard și încă mă zbat?...

Aurora: Oh, Doamne! Fii, te rog, antidotul meu...

căci, Iată, cum David a fost drogul cel mai rău.

De ce podul dorințelor noastre tu l-ai rupt?

de ce, încă, cred că ai fost cel mai dulce fruct?...

De ce ai fost doar o satiră în viața mea

și nu ai vrut să fii și tu o liră, precum am fost eu în a ta?

De ce m-ai împins spre o prăpastie în loc să mă adăpostești?

de ce mă mai îmbrățișezi, cu atâta căldură chiar, dacă tu nu mă iubești?!

De ce aduci doar conflicte în lumea mea?

de ce am devenit acest melc, care se tot retrage în cochilia sa?!

Oare, iubirea aceasta-i doar un mit?

Și, totuși, de ce revii și revii dacă tu niciodată nu m-ai iubit?!

De ce mi-ai arătat fântâna plăcerii,

iar apoi m-ai plimbat cu vaporul durerii?...

De ce trezești atâtea în mintea și-n inima mea?

și cine ți-ai dat, oare, puterea aceasta?

Și astfel, bucăți de efemeride se ciocneau de universul meu

pe când am tot așteptat să mă ridice acea mână- mâna lui Dumnezeu.

David: liră, fină mandolină...

fără tine, inima mea amarnic mai suspină.

De ce, David, încă-mi spui: Aurora, tu ești privighetoarea de la fereastra sufletului meu;

tu ești cea mai frumoasă pictură...

a cărei mireasmă mă inspiră

mereu și mereu.

Tu ești unica care mă poate liniști

și în a cărei brațe precum un phoenix pururea mă voi simți.

Tu ești singura ființă care m-a înțeles

și care din peștera sirenelor m-a cules.

Tu niciodată, cu nimic, nu m-ai supărat;

însă, eu știu că de la început te-am trădat.

Acum încep să realizez cât de mult te-am rănit...

te rog, Aurora, iartă-mă! Strigă inima mea de la răsărit pân' la asfințit.

Să fi fost toate acestea o mare învățătură pentru amândoi?

să fi fost această legătură precum acea scânteie care a ridicat vibrația din noi?

De au fost toate acestea de la destin,

atunci nu mă mai opun, și-n fața ta, Mărite, mă înclin!

Aurora: și totuși, îmi doresc să vii înapoi în viața mea

și, de ce nu, să mă sfințești cu iubirea ta.

Și-ncep să ascult liniștea foarte atent,

ca să-mi pot limpezi gândurile și să mă înțeleg.

Astfel, ochiul meu pe toate le separă

și degetele mele pe toate le măsoară.

Iar natura se retrage acum în sine

și răsuflarea, toată, se topește odată cu mine.

Mă prefac în ceară la lumina lunii

și, astfel, toate încep să se cearnă odată cu trezirea lumii.

Încep să realizez, așadar, cât de recunoscătoare sunt pentru toate ce le-am trăit,

căci de n-ar fi fost David pe mine niciodată nu m-aș fi iubit.

Iată, dară, cum inima-și proclamă și ea independența;

cum se cristalizează și-i descopăr chintesența.

Dragă inimă, iartă-mă, te rog, pentru că te-am neglijat!

Iartă-mă, că doar de cei din jur mereu mi-a păsat.

Iartă-mă căci în întuneric te-am suspendat

și... mai iartă-mă, te implor, dacă te-am torturat!

David: a mea vioară, harpă, violoncel, contrabas...

dar nici eu nu vreau să te las!

O tu, vioara sufletului meu...

de astăzi, te pun la loc de cinste; acolo unde este de drept locul tău!

Căci știu că-ți place viața, bucuria și armonia;

ție nu-ți place moartea, tristețea și mândria.

Pe tine te fac puternică onestitatea și iubirea...

și, de aceea, ție îți displace minciunea și cruzimea.

Aceasta-i logica inimii... într-un final, am înțeles;

fără iubirea de sine nu poți ajunge în livadă, ci rămâi un om fără sens în acest mare univers.

Fără iubirea de sine nu poți vedea toată frumusețea...

și, până nu vei înțelege acestea, mii de iedere te pot acapara.

Fără iubirea de sine nu poți vedea că tot ce ai nevoie se află deja în interiorul tău,

că acolo zace motorul tău cu aburi, că acolo e marele nucleu!

Astfel, am început să mă iubesc enorm... să mă respect, să am încredere și-n mine

și să manifest, drept urmare, tot ce-mi doream; să manifest cea mai înaltă formă de iubire!

Astfel, rapsodia amintirilor mele se află acum în fața mea;

mă așez la birou și-mi chem, din nou,  al meu jurnal și floarea de-nu-mă-uita!

Aurora: haide, David, revino chiar acum...

nu vreau să îți mai spun vreodată rămas bun.

Și condeiul mi-e făurit din mii de zâmbete și momente de bucurii...

la ai mei treizeci și trei de ani încă am sute de vise- pe toate, David, sper că tu le știi.

Căci m-am căsătorit cu mine, iar acum sunt acest întreg;

sunt tot eu: încă valsez și... în iubire, încă, cred!

.......

Continuarea: în carte