Poemul 2. "Dansând pe valurile morții"

14.01.2018

Și din pricina ta m-am simțit pustiită

și de toate istovită.

Căci din pricina ta prin mări de fantasme am călătorit

și soarele deloc nu mi-a mai zâmbit.


Astfel, m-am aflat într-o căutare de noi căutări,

fiindcă iubirea noastră pe valurile Dunării s-a risipit.

M-am căutat pe mine ca să mă înțeleg,

și am realizat că de fapt niciodată nu m-am iubit.


Iată, cum din pricina ta, întunericul m-a învăluit;

cum ochii mi-au înghețat și inima mi-a încremenit,

cum gânduri dintre cele mai rele în mintea mea au sporit;

iată cum sufletul mi l-ați înnegrit.


Deodată timpul nu a mai existat și am văzut cum din al meu destin am sărit;

am văzut cum lacrimile mele cu ale bunicului meu s-au contopit.

Imediat m-am trezit;

și când am crezut m-am trezit, iarăși am murit!


De aceea m-am stins și nimeni nu înțelegea ce mi s-a întâmplat;

am încercat să fiu puternică... chiar am încercat.

N-am mai fugit de destin, căci m-a îngrozit;

am înțeles că de fapt niciodată nu l-am ocolit.


Lumea largă cu mintea apoi am cutreierat-o,

și ceașca iluziilor doar am crezut că am spart-o.

Lumea toată cu milă ori dispreț mă privea;

dar, de fapt nimeni nu mă înțelegea.


Și când te gândești că toate acestea sunt din pricina ta...

și mereu mă întreb: cine te-a adus în viața mea?

Aurora, de ce mi-ai furat iubirea?!

Iar tu, David: unde mi-ai ascuns inima?!


Și cu toate că lumina încă mă cauta,

nici a ei voce nu mă mai putea dezmierda.

Și astăzi, cel pe care odată l-am ajutat,

din pricina ta multe mi-a mai reproșat!


El e omul a cărei speranță a fost purtată prin văzduh;

el e omul ce iubirea și liniștea nu și-o găsea.

El e omul a cărei evoluție era de neconceput;

de-ai fi rămas cu mine, pe toate le puteai realiza!

7 Octombrie 2016,

Eforie Nord, Constanța