Humans and The Living God

30.03.2020

Oamenii doar cred că îl iubesc pe Dumnezeu; ei doar cred. Adică, totul este doar în căpșorul lor. În fapt, însă, nu exista/ există un real sentiment de Iubire; omul neavând o relație reală, profundă, trainică, cu Dumnezeu. De aceea s-au închis bisericile; de aceea suntem închiși în acest haos foarte-bine organizat; de aceea trecem prin toate aceste situații (încercări).


Adevărul e că, totul devenea mult prea formal și mulți mergeam la biserică poate din plictiseală, uneori dintr-o simplă curiozitate, ori dintr-o nevoie (precum nevoia de bani, nevoia de a găsi o parteneră potrivită în biserică, în timpul slujbei dacă se poate), alții din interes (precum interesul de arăta comunității ce oamenii evlavioși suntem noi). Altfel spus, oamenii mergeau la biserică mai mult din mândrie și mai puțin din marea lor dragoste pentru Dumnezeu.


În peisajul acesta trist, nu inimile noastre dictau picioarelor unde să se îndrepte, ci mârșăvia ce zăcea în noi era cea care ne ghida într-o parte sau alta, la o biserica sau alta. Drept urmare, unii se obișnuiseră cu spovedaniile mincinoase (pe jumătate), de parcă noi atunci când ne privim în oglindă vedem doar o jumătate de față, ci nu întreg chipul. Alții, din contra, vrând a afla ce se mai întâmplă prin sat, dădeau goana la tanti Aglaia de la poarta bisericii.


Unele preotese, multe dintre ele din păcate, veneau trase de mânecuțe de soții lor la Sfânta Liturghie; ce să mai spunem de Vecernie sau altele?!(...) important era să își facă și ele intrarea totuși; să dea bine la public. Unii mireni tot schimbau duhovnicii de la an la an ori chiar câte doi-trei în același an. Oamenii aceștia nu cultivară, din păcate, statornicia.


Îmi amintesc cum îmi povesteau diverse persoane cum soțul ori soția avea un duhovnic și aici în oraș, dar și unul undeva pe la o mănăstire, și, drept vorbind, nu mai înțelegeam nimic; căci, personal, mulțumesc Domnului, mă știam (știu) cu același duhovnic de 10 ani. Fiindcă așa e bine și firesc pentru sufletul și liniștea omului: să avem un Dumnezeu pe care să îl iubim cu adevărat; o biserică (nu mă refer doar la construcția în sine) de care să ne ținem; un părinte duhovnic pe care să îl respectam cu adevărat; un soț bun- om al lui Hristos cu adevărat.


Însă, în realitate lucrurile prindeau un contur din ce în ce mai trist: vedeam preoți obosiți de tot formalismul acesta, care, în durerea lor, nu mai realizau că în loc să lupte pentru Hristos ei își pierdeau, clipă cu clipă, flacăra aceea- pierdeau simțirea; legătura lor vie cu Duhul Sfânt. Și toate acestea se întâmplau peste tot; indiferent de ce cult religios am vorbi; totul devenise de un formalism atât de dur, brutal, morbid.


Să ne gândim (reflectăm) puțin, mai mult, asupra acestor lucruri. La urma urmei, nici nouă nu ne-ar plăcea ca ai noștri copilași să vină la noi în vizită, cu chiu cu vai; îmbrățișarea lor să fie una rece, formală; sărutarea lor sa fie rapidă, iute, acră; vorba lor să fie deșartă; iar faptele acestora să nu aibă nici cea mai mică legătură cu iubirea pe care ei zic că o au, că o simt, pentru noi.


Bunul Dumnezeu să ne ajute pe toți să ne întărim în credința, în nădejdea, și mai ales în dragostea noastră pentru Mult Milostivul nostru Dumnezeu, după cum spune Sfânta Scriptură de altfel: "Şi acum rămân acestea trei: credința, nădejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea." (I Corinteni 13, 13).


PS: În textul de față nu am judecat pe nimeni, ci doar am notat, expus, prezent, niște idei, observații; atâta tot. Noapte Bună și Sănătate Tuturor. Articolul se poate găsi și pe contul personal de Facebook, mai exact: aici .