Human as an Embodied Spirit

01.10.2019

Dragilor, distinsele mele doamne și distinși domni, după cum bine aţi observat, deja, am intrat cu pași frumoși, sper, în noul capitol al acestei serii de articole: Omul. Astfel, dacă în acea parte corespunzătoare primelor eseuri am discutat, cât se poate de în profunzime și în detaliu, despre Creaţie și Creator, în următoarele dezbateri vom aborda omul în totalitatea sa ca fiinţă spirituală, intelectuală, morală, (ca spirit, minte, trup) care se poate bucura de ceea ce noi numim viaţă.



Astfel, în loc să ne întrebăm: "Ce este omul?",  în prim moment, vă invit să acceptăm faptul că, cele trei valori esenţiale în conturarea unei vieţi armonioase, valori de care omul a uitat, pe care le-a uitat, mai cu seamă odată cu debutul industrializării, sunt sufletul, inima, mintea; toate acestea cu facultăţile lor aferente. De exemplu, dacă oamenii s-ar privi ca fiind suflete care trebuiesc respectate, iubite și protejate, ci nu ca pe niște mijloace prin intermediul cărora pot obţine anumite beneficii de ordin material, cum ar fi o poziţie privilegiată într-o instituţie a statului, atunci multe dintre dramele acestei societăţi nici nu ar mai exista.



Avorturile, discriminările pe fond de etnie, de rasă, gen, ori pe fond socio-economic, prostituţia virtuală, violarea intimitãţii, a liniștii și a ordinii publice, a legilor statului de drept, a lăcașelor de cult, a propriilor membri ai familiei, a soţiilor și copiiilor, toate acestea ar fi la cote tot mai reduse, aproape inexistente. Dacă tot mai mulţi oameni ar fi capabili să empatizeze cu un alt om în loc să îl judece, în funcţie de banii pe care îi are acesta într-o anumită conjuncţie a vieţii sale spre exemplu, ar înţelege că ceea ce văd ei poate fi doar un anumit stadiu prin care trece acea persoană; ar vedea că acolo se află o inimă cutremurată de pierderea cuiva drag, de pildă. Acolo se află, deci, un om care merită atenţie, afecţiune, compasiune; care merită iubire-omenie, ci nu o judecată nedreaptă trecută prin lumina propriile limitări-frustrări.



De aici deducem că, suferința din viața noastră, mare parte din aceasta, își are obârșia în totalitatea ideilor, a cuvintelor, a alegerilor și acțiunilor noastre care nu sunt în acord cu esența divină; ci nu Dumnezeu ne-ar blestema ori ar pleaca de la noi. Creatorul Fiind Prezența El nu pleacă nici măcar o clipă din această prezență. Cu alte cuvinte, multe dintre dificultăţile în care ne aflăm nu ar exista dacă nu am mai permite existența unor percepții distorsionate asupra realității, atât a celei interioare cât și asupra celei înconjurătoare, în mintea noastră. Și se dă o exemplificare pentru acest caz: o reală stare de recunoştinţă a unei persoane, faţă de boală a sa chiar, generează şi mai multă lumină în câmpul energetic al omului în cauză, fapt care atrage ceea ce noi numim miracole: care la rândul lor, acestea se metamorfozează într-un generator de binecuvântări. 



"De ce?" vă veţi întreba. "Cum așa?! Cum să fii recunoscător pentru suferinţă?", "Cum poate genera omul acesta miracole în viaţa sa, astfel?". Ei bine, omul respectiv înţelege că, una dintre cele mai mari erori pe care o puteam face este acea de a considera că, noi nu am făcut niciodată nici o eroare. Acest om se întreabă, apoi: "Dar, de ce oare?! De ce această frică de a ne conştientiza şi de a ne asuma (păcatul) eroarea? o fi vreun program de abandon sau e doar orgoliu, aici?" Pentru că, fără eroare nu ar exista vreo îmbunătăţire, de fapt. Altfel spus, fără eroare nu ar exista ceea ce noi numim experienţe de viaţă. Apoi, acest om îşi spune: "cel mai bine, mai sănătos, mai matur din partea noastră, ar fi să îmbrăţişăm erorile, căci din ele se nasc diamantele, florile și miracolele." După acest pas, el începe să vadă-să primească miracolele; el înţelege că însăşi existenţa sa este o minune.


Așadar, omul pare a fi o continuă dialectică a universului, un continuu proiect al creatorului; omul e o artă universală înlănţuită, uneori, de propriile sale temeri și nedumeriri; omul e un vals sublim al cosmosului; omul e toate acestea și, totuși, mult mai mult de atât. Omul e frumos atunci când alege să fie bun, să fie cumpătat, înţelept, plin de compasiune, plin de iubire; omul e frumos când alege să fie și să devină din ce în ce mai frumos. Iată, de ce este important să nu uităm să ne protejăm unii pe ceilalţi, să avem grijă de sufletele noastre deosebit de frumoase şi de preţioase; pentru că astfel dovedim că omul cu adevărat este ceva minunat, frumos, miraculos.