Capitolul II. David

Inima mea nu are încredere în oameni, sufletul se dăruiește complet lui Dumnezeu; mintea refuză să accepte superficialitatea, ipocrizia aceasta care patronează modernitatea(...) toată nădejdea a rămas și rămâne veșnic la Bunul Dumnezeu. Au trecut mulți ani de atunci, de când credeam în naivitatea lor(...) Lumea aceasta e o lume mult prea rece și tristă, goală, obositoare; e o lume a măștilor. Suspans: plec, fug, alerg cu repeziciune, cu bucurie în brațele lui Dumnezeu!

 Mă retrag în natură, într-o cochilie, la umbra copacilor mă odihnesc în lumina Domnului Dumnezeului meu. Am privit și cerurile, și focurile și apele. Am văzut mii de imperii, familii, cum s-au ridicat ori s-au prăbușit toate peste noapte. Am pătruns și vulcanii, am simțit un cutremur sufletesc— un adevărat tsunami, drept să mărturisesc. S-au așternut de toate peste ăst sfânt pământ; s-au zidit castele, ca apoi să ajungă toate ruine(...) mormânt!  

Mă rostogolesc prin amintiri- am rămas totuși cu dulceața unor pure, adolescentine, gingașe iubiri. S-au petrecut multe de atunci și zilele încă mi le port prin a mea singurătate, acolo unde sfetnici dintre cei mai buni îmi sunt luna și soarele, iar stelele surate. A trecut timpul, am trecut și noi prin el (...) s-au strecurat suspinele printr-un zâmbet de om sprintenel. Un singur lucru mi-ar rămâne regret la finele nopții, anume că nu am știut să mă bucur mai mult de darurile vieții.

Mi-aș dori ca oamenii să nu se mai mintă unii pe ceilalți și să învețe cu adevărat a se iubi, ca frații, tot așa precum ploaia binecuvântează frunzele, arborii, florile, așa să se iubească și ocrotească și oamenii; să nu fie mai răi decât hienele și demonii! Oare va exista cândva o asemenea zi?! Până atunci mă bucur de singurătatea mea, căci singurătatea mi-e mumă, prietenă, confidentă. Aici e pace, liniște, calm; trăiesc sincere momente de veselie! 

Solitudinea: pentru unii e o spaimă, pentru alții refugiu, regenerare, pură terapie; în solitudine se extrage seva înțelepciunii. De momente de solitudine avem nevoie fiecare dintre noi ca să ne reculegem, ca să învățăm cui să dăm ori nu crezare, mai cu seamă la vreme de război. — Metamorphosis Crossover